Jurnal italian 2017 -Procida, "Il postino" si metaforele- (partea 4)

"Beatrice, zâmbetul tău se deschide ca un fluture..."

Sunt filme care rămân cumva agățate într-un colț din sufletul și mintea ta... ajungi să le porți cu tine.

Mai toți bărbații de pe insulă sunt pescari. Mario Ruoppolo rămas șomer, are alergie, nu suportă umezeala, nu poate îmbrățisa meseria tatălui său...de fapt, nici nu pare că-i place...plasele de pescari sunt "triste"... El e firav, gângav, delicat...un visător deși e aproape trecut de prima tinerețe. O carte poștală primită de la doi prieteni plecați în America îl face să spere că ar putea avea și el cândva parte de o viață mai bună. Deși zona e înconjurată de apă, localnicii se confruntă cu problema apei potabile. Doar odată pe lună venea cisterna cu apă, așa că dacă nu și-o drămuiau, de multe ori rămâneau fără. Destinul i-l scoate în cale pe Pablo Neruda "exilat" pe insula lui. Cum Mario nu avea de lucru iar Neruda primea multe scrisori de pretutindeni (mai ales de la admiratoare), devine poștașul poetului. Treptat, se leagă un soi de prietenie. Mario, un om simplu care citește destul de greu și Neruda care a dat lumii o poezie "dureros de terestră". Pablo îi destăinuie cum s-a născut "Cânt General" (Canto General).  Mario descoperă poezia, jocul cuvintelor. Poate unul dintre cele mai spumoase momente din film este cel în care are loc discuția despre metafore...

Jurnal italian 2017 - Reggia di Caserta- (partea 3)

Un documentar văzut  în urmă cu câțiva ani m-a convins că într-o zi trebuie să mă plimb și eu prin frumoasele grădini ale Palatului de la Caserta (Reggia di Caserta). Un tren regionale m-a dus dinspre Napoli în Caserta. La exterior, palatul nu impresionează. O clădire masivă și cam atât. În interior însă, scara de onoare, coloanele, marmura, apartamentele, capela palatină, decorațiunile, statuile, mobilierul, biblioteca, frescele, camerele ce au nume de anotimpuri îți deapănă o poveste. Și încă ce poveste...care își are începuturile pe la 1750 pe vremea lui Carlo de Bourbon.... Este unul dintre cele mai splendide și fastuoase palate regale ale lumii (1200 camere). Arhitectul "vinovat" pentru acest proiect ambițios este napoletanul de origine olandeză Luigi Vanvitelli. 
După ce parcurgi săli mari (cea a tronului 35x13 metri) sau mici, te așteaptă grădinile (o lungime de aproximativ 3 km). Florile lipsesc cu desăvârșire însă chiar și așa e plăcut să parcurgi drumul de la palat până la cascadă. Întâlnești tot felul de fântâni, una mai spectaculoasă ca alta (Fontana Margherita, del Canalone, di Eolo, Venere e Adone, Diana e Atteone etc..). În ziua vizitei mele era în plină desfășurare un picnic cu personaje îmbrăcate de epocă. Femei și bărbați eleganți plimbându-se prin grădini pe jos sau cu trăsura, crinoline, umbreluțe, papioane, volănașe, flori în păr, zâmbete și chiar săruturi...
La Reggia di Caserta au fost filmate scene din filmele "Star wars - episodul I -amenințarea fantomei", "Star wars - episodul II -atacul clonelor", Misiune imposibila III, "Îngeri și demoni", "Waterloo"(1970), "Madame Sans-Gene" (cu Sophia Loren) etc.
Trebuie amintit că pe scara de onoare din palat și-au făcut intrarea șefii de stat cu ocazia summit-ului G7 din iulie 1994.

Jurnal italian 2017 - O zi in Insula Capri - (partea 2)

"Cum o fi arătând insula Capri în imaginația celor care n-au văzut-o niciodata?" 

De câte ori mă gândesc la insula Capri, zâmbesc și îmi vin în minte personajele din filmul "It started in Naples" interpretate de Clark Gable și Sophia Loren. În zilele noastre, insula este mult mai "cosmetizată" față de anii '60 când  se petrece acțiunea filmului, dar atracțiile  turistice sunt cam aceleași.

Septembrie 2017- iată-mă dimineața coborând din ambarcațiune (dinspre Napoli) la fel ca personajul lui Clark Gable în "micul și pitorescul port", hotărâtă să simt vraja insulei. Pe aici au trecut și Axel Munthe (care a avut o relație specială  cu locuitorii insulei), Maxim Gorki, Curzio Malaparte, Pablo Neruda etc..
Pășeam pentru a doua oară aici (prima dată fiind în urmă cu vreo 7 ani, când am stat doar două/trei ore pe insulă și credeți-mă că a fost frustrant). De data aceasta am avut la dispoziție o zi întreagă (din nou insuficientă). În linii mari, planul propus a fost: urc în Anacapri cu autobuzul și cobor spre Capri pe scările feniciene (inițial s-a spus că au fost cioplite de sclavii fenicieni, însă mai nou se crede că au fost făcute de greci). M-am așezat la coada pentru bilete (a mers repede). Aici a fost singura greșeală. Deși citisem, am uitat complet că așteptarea să urci în autobuze poate dura chiar și peste o oră-două în anumite intervale ale zilei, fiindcă sunt puține locuri și circulă la 15-20 minute, iar turiștii sunt cu zecile. V-aș recomanda (în plin sezon) să luați unul din taxiurile colorate, decapotabile (chiar dacă costă în jur de 20 de euro) dar salvați timp, care în Capri este prețios. Dacă sunteți mai multe persoane, împărțiți suma și  prețul devine rezonabil.

Jurnal italian 2017 - Napoli si imprejurimi (partea 1)

"Napoli nu subjugă nimănui sufletul de la prima vedere". (Ioan Grigorescu)

Citisem atâtea recenzii negative despre Napoli, încât cu câteva  zile înainte de plecare eram gata să-mi modific traseul.  Am zburat din Cluj Napoca spre Roma (în septembrie 2017) iar de aici am luat trenul spre Napoli, oraș pe care l-am ales ca bază de cazare, ca zonă de tranzit. Am plecat zilnic spre Capri, Caserta, Procida iar două zile și jumătate le-am alocat pentru Sorrento, Positano, Amalfi și Ravello. Pompei l-am vizitat în urmă cu câțiva ani.

Napoli l-am văzut mai mult seara și în vreo două după amieze târzii, deci nu pot spune că îl cunosc. I-am simțit oarecum pulsul. Nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut total. Ciudat, că până la finalul șederii aproape că m-am adaptat, chiar m-am obișnuit cu Napoli. Este un oraș vechi, obosit, murdar, clădiri neîngrijite, pare deprimant,  este  haotic, nu se respectă regulile de circulație. Vinerea și sâmbăta seara ai senzația că tot tineretul este pe străzi în centrul vechi (și nu numai). Terasele sunt pline ochi, gălăgie, voie bună, auzi dialectul napoletan. Făcând abstracție de toate acestea, Napoli are și cartiere mai noi, curate dar și  clădiri, biserici, muzee cu opere de artă valoroase. 

Nici nu vă puteți imagina câte temeri și spaime m-au bântuit în legătură cu  gara din Napoli. În cam toate articolele se spune că este populată cu personaje dubioase și trebuie să fii extrem de precaut. Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar am găsit-o liniștită (seara pe la ora 21) iar de aici am luat metroul spre hotel. Cum în cele 4 zile nu am avut nici un incident în Napoli, vă cer permisiunea unei creionări într-o notă cât de cât pozitivă, luminoasă printre atâtea recenzii întunecate. Cazarea am ales-o în zona universității. Metroul este curat iar câteva stații (Toledo, Universitate) sunt adevărate opere de artă realizate cu fonduri europene. 

Pe unde am calatorit in 2017...

"Lucrurile bune sunt atât de insesizabile..."(o replică dintr-un film ;-) )

2017 lasă în urmă câteva cărți excepționale, filme, cuvinte, zâmbete, dezamăgiri, dialoguri interesante cu oameni, amintiri neprețuite din călătorii.  
Am încercat să simt pulsul, esența, mireasma, aroma locurilor prin care am trecut, documentându-mă (mai mult sau mai puțin), organizându-mi plecările în felul în care m-am priceput. Nu știu dacă am reușit. Dar...

Venetia
***În februarie și mai m-am "rătăcit" prin labirintul de străduțe, urcând și coborând poduri prin amăgitoarea, invidiata, aglomerata, haotica Veneție, orașul fără mașini. Am văzut-o de sus (din Campanilla, turnul cu ceas, de pe balconul bisericii San Marco, de pe scara în formă de spirală a palatului Contarini del Bovolo etc..), am urmărit gondolele legănându-se pe apă, cupluri furându-si câte un sărut, am auzit gondolieri cântând, am admirat arhitectura clădirilor, a vechilor biserici, am intrat în multe galerii de artă (datorită Bienalei) bântuindu-mă cumva chiar și acuma mesajul din talourile artistei Laina Hadengue ("După noi potopul" și "Pămânul promis"),m-am învârtit printre sălile muzeului din Ca' Rezzonico (locul în care a murit poetul englez Robert Browning) și am intrat pentru prima dată în Teatrul Fenice unde "parcă mai răsună ecoul pantofilor cu cataramă și foșnetul crinolinelor". Cumva bizar, ultimele ore înainte de a-mi lua "la revedere", le-am petrecut printre personajele de la controversata expoziție despre care s-a vorbit cel mai mult în lume anul acesta: Damien Hirst -"Treasures from the  Wreck of the Unbelievable". 

Muzeul etnografic Sighetu Marmatiei - Maramures -Romania

Deși locuiesc de câțiva ani în Baia Mare (Maramureș), foarte rar ajung în Sighetu Marmației. E destul de jenant să spun că doar într-una din zilele trecute am vizitat pentru prima dată muzeul etnografic din Sighet. E mic, dar foarte bine organizat. Te întoarce în timp, întrebându-te cum oamenii locului au avut priceperea, îndemanarea și răbdarea să creeze asemenea obiecte. Treci prin sala textilelor cu țoluri, ștergare, covoare (din secolul XVII, XVIII), sala icoanelor pe sticlă, a icoanelor pe lemn, în zona dedicată uneltelor de industrie casnică textilă, mobilier casnic, sala coloanelor (cu stâlpi de la vechile porți maramureșene), portul popular, ceramică. Finalul aparține unor colecții de măști populare. În această ultimă sală se redă "Viflaimul", scena nașterii lui Isus.

Mi-au rămas în minte:

-figurina umană legată de gât cu un lanț de lemn făcut dintr-o singură bucată și care de obicei era așezată pe prispa casei. Se spune că în credința populară avea rolul de a apăra casa de spiritele răului. Această piesă unică provine din zona Rozavlea;

-icoanele de lemn și sticlă ("dovezi ale spiritului și stilului vremii") care datează din secolele XVII, XVIII;

-țoluri (cu elemente decorative: soarele, steaua, roata, coarnele de berbec, unda apei, labirintul, cărarea pierdută etc..) covoarele (realizate cu coloranți naturali sau anilină) cu diverse elemente decorative (romb, arborele vieții, oameni ținându-se de mână etc..). Fiecare element decorativ are însemnătatea lui. Exemplu: steaua "este un semn divin, un mod de comunicare între cer și pământ, un vehicul al sufletului, întrupare a îngerilor care au vrut să rămână pe pământ. În credințele românești, apare ideea că fiecare suflet își are steaua sa sau fiecărui cocon care moare nebotezat i se atribuie o stea";

-stâlpul de fântână, lăzile de zestre, polonicul, cumpăna, hreabănul, războiul de țesut, scaunul pentru "cocon" (pentru copil) -strămoșul "rotomobilului" modern,  fruntarul de casă, cojoacele de femei, cureaua tradițională (foarte lată), coronița de mireasă, măștile populare, scena Viflaimului etc.

Lacul Garda- Sirmione (I)

Sirmione este o bucată de pămant care "respiră" frumusețe, în care natura și omul au conlucrat perfect. Locul te inspiră, parcă îți dă speranță, iar orele sau zilele petrecute acolo îți restabilesc echilibrul sufletesc. 
Aici, chiar și Maria Callas (prin anii '50)  "s-a simțit cu adevărat senină", în vila ei micuță,  departe de zgomotele din Milano, de telefoane, de admiratori. "Îi plăcea să stea întinsă pe divan, langă fereastra din salon [...] se gandea la viața ei, la chipurile care o însoțiseră" .(Alfonso Signorini)

Targul de Craciun din Budapesta- Ungaria

Peste tot în lume, piețele de Crăciun dau un farmec aparte sărbătorilor de iarnă, aducand bucurie atat copiilor cat și adulților. În ultimii ani am reușit să vizitez acest tip de piețe doar în Budapesta, Viena, Praga, Cracovia și Bratislava.

În Budapesta, Targul de Crăciun se concentrează în piața Vorosmarty (langa celebra cafenea Gerbeaud) și în zona bisericii Sf. Ștefan. Mai sunt cateva tarabe cu obiecte de artizanat în drum spre marea sinagogă iar uneori se organizează targul și în zona pieții eroilor.
Locațiile sunt ușor de găsit. Se poate lua metroul pană în stația Vorosmarty ter, se vizitează targul de aici  și apoi în cateva minute pe jos se ajunge în zona bisericii Sf. Ștefan. În fiecare an, cam după 24 noiembrie, seara de la ora 16.30 pana la ora 22.00 (din jumătate în jumătate de oră) au loc proiecții multimedia pe biserică.
Imaginile spun povestea mai departe ...

P.S. Despre Targul de Craciun de la Budapesta (2014) am mai scris cateva randuri + imagini aici

S-a redeschis Colonia pictorilor- un simbol pentru Baia Mare

La 10 noiembrie 2017, după trei ani de reabilitare, în Baia Mare se redeschide Colonia Pictorilor. În 12 noiembrie 2017, fiind acces și pentru publicul larg, am fost să văd complexul și expoziția. Nu am citit nici o recenzie de la inaugurare (pentru că nu doream să mă influențeze) decat a doua zi după vizită. 

Deși profesional nu am nici o tangență cu ea, totuși, dintotdeauna, singura care mi-a "pansat și alinat rănile" a fost arta (muzica clasică, cinematografia, artele plastice etc..).  Mărturisesc că am plecat spre colonia pictorilor cu o oarecare neliniște în suflet. Știm cu toții că arta contemporană înseamnă și mult "gunoi", multă confuzie.  Aproximativ o oră m-am perindat printre pavilioanele coloniei (urmand săgețile de culoare roz), între lucrările artiștilor romani, maghiari, polonezi, ucraineni etc..M-am chinuit la cateva lucrări să citesc cine e autorul și n-am prea reușit. Cateva etichete sunt folii transparente pe care e aplicat un text negru, cu iluminatul nu-mi e prea clar, dar sunt convinsă că partea cu etichetarea se va rezolva în curand. Deși (exterior) pavilionul din tablă de fier pare atipic, ciudat, ca o hală veche (dar cu farmec), neliniștea s-a spulberat imediat ce am intrat. Am găsit nu una, ci mai multe lucrări cu care am rezonat. Interiorul pavilioanelor se vrea unul modern, cu scări multe, pare un fel de labirint (se pare că am ratat o sală) presărat ici colo cu citate celebre: "Arta nu poate fi modernă, arta este eternă" (Egon Schiele), "Arta nu reproduce vizibilul. Arta face vizibil" (Paul Klee) etc..  
Deși anul acesta am pășit în cateva muzee celebre din Italia, Austria, Germania, Londra, din clipa în care am intrat in Colonia Pictorilor mi-am impus  să nu fac nicio comparație. Poate că spațiile expoziționale nici nu ar trebui să fie "croite" toate după același tipar. Uniformizarea ne-ar plictisi. În fond, cum rezonăm cu un locaș de artă, cred că rămane o problemă personală.

O zi in Belgrad

Am plecat spre Belgrad (un oraș greu încercat) fără prea mari așteptări. Cum știam că stau doar o zi, nu m-am documentat chiar temeinic, cum o fac de obicei. Am ajuns sâmbăta, forfotă, lume multă, o atmosferă parcă de vacanță.  Am prins o vreme superbă de primăvară, așa că am luat orașul la pas, pe un traseu cam haotic. Nu am avut niște ținte clare (în afară de fortăreață, catedrala Sf. Sava și mausoleul lui Tito), nu pot propune un traseu de genul mergeți din punctul A în punctul B, nu mi-au rămas în minte prea multe nume de străzi. 

Dar aș începe cu concluzia: Belgradul își revine spectaculos după război, este un oraș viu, are simbolurile lui, cu nimic mai prejos decât orice altă capitală, cu muzee, magazine pentru toate buzunarele, cartiere moderne sau cartiere care amintesc de perioada comunismului. Prețurile sunt încă decente. Mi-a plăcut atât de mult încât sper să mai am ocazia să-l revăd. O zi este insuficient. Aș opta pentru minim două-trei. 

Am intrat în biserica Sveti Marko și apoi am pornit apoi spre Sf. Sava. Despre cea din urmă se spune că este cea mai mare catedrală ortodoxă din Balcani. Interiorul este în lucru, deocamdată aproape gol, dar va fi decorat cu un mozaic fin, stil bizantino-sarbesc. Subsolul însă  este o adevărată bijuterie, aproape finalizat. Am reușit să ajung și pe strada pietonală Skadarlija, zona boemă a capitalei Serbiei (comparată deseori cu cartierul Montmarte din Paris), plină de restaurante (unde am și mâncat), cu clădiri care au pereții pictați (unii deja cam scorojiți), am trecut și chiar am intrat în holul celebrului Hotel Moskva (unde am servit o prăjitură). 

The Eagle's Nest- Cuibul de vulturi a lui Hitler -Kehlsteinhaus

"Generația de la 1939 cunoștea însă războiul. Ea nu-și mai făcea iluzii. Știa că războiul nu este romantic, ci barbar. Știa că acesta va dura ani și ani, irecuperabile anotimpuri ale vieții. Știa că la atac împotriva inamicului nu mergi împodobit cu frunze de stejar și galoane strălucitoare, ci vegetezi săptămani în șir prin șanțuri și adăposturi, plin de păduchi și chinuit de sete, că din depărtarea aceea te întorci distrus și mutilat, fără să-l fi privit vreodată pe adversar în lumina ochilor."(Stefan Zweig)

Îmi plac ambele categorii de locuri: cu și fără "poluare turistică". Ador liniștea, dar și agitația. Iscodesc, adulmec, mă scufund în trecutul unor popoare ca să ies apoi la suprafața prezentului...un prezent incert, plin de convulsii, spaime, uneori ridicol, alteori minunat...peste ani, alții se vor scufunda în prezentul nostru... 
Fiindcă vacanțele mele sunt scurte, câte 5, 7 zile, în urmă cu doi ani plecam din Berchtesgaden (unii îl numesc "leagănul celui de-al treilea Reich") cu un mare of. Nu reușisem să urc la "cuibul vulturilor", nume dat de aliați (eagle's nest, kehlsteinhaus) unei cabane montane a lui Hitler (la 1834 m) folosită la acea vreme pentru evenimente și petreceri private ale liderilor naziști și invitații lor, un proiect a lui Martin Bormann ("călăul", mâna dreaptă a lui Hitler). Construcția a rămas în mare măsură conservată în forma sa originală. Chiar dacă fuhrer-ul ajungea rar aici (se spune că ar fi fost 14 vizite oficiale), locul încinge și stârnește curiozitatea oamenilor, prin urmare și a mea. S-au scris articole, cărți, s-au făcut documentare. Azi, cabana este transformată în restaurant. Impresionează drumul pana acolo, tunelul și liftul (fiecare având povestea lui) cu care se urcă în cabană.  Am vizitat-o anul acesta, în iulie. Locul a devenit comercial, o mașină de făcut bani. Încercam să fac un calcul, prețul biletului (16 euro) ori numărul mare de vizitatori, însă am renunțat. Citisem undeva că banii se îndreaptă spre un scop nobil. În "cuib" nu sunt foarte multe de văzut. O sală în care aveau loc ședințe, șemineul dăruit probabil de Mussolini lui Hitler, o expoziție de fotografii alb-negru. Restul de camere sunt utilizate de restaurant. Priveliștea este cea care uimește. Este uluitor de frumoasă. Ți se confirmă teoria că cel mai rafinat artist al universului este natura însăși. Dacă ai norocul unei  zile senine, vezi până spre Salzburg, lacul Konigssee, masivele Jenner, Watzmann, Hochkalter, Reiteralm, Untersberg  etc.

Cimitirul vesel si Manastirea Peri de la Sapanta - Maramures, Romania- in imagini

"și toate astea încep să te doară abia când e prea târziu, când descoperi cât de scurtă este distanța dintre naștere și moarte"...(Augustin Buzura)


Cred că orice român trebuie să ajungă măcar odată la Săpanța, Barsana sau Rohia în Maramureș. La Săpânța am fost în august 2017, într- o zi senină și caldă. Am vizitat manăstirea și apoi "cimitirul vesel".  La fel cum am scris despre Barsana, și la manăstirea Peri-Sapanta este vorba tot despre un loc viu, despre lemn - simbol al arhitecturii rurale, credință, tradiție, autenticitate. Admirând-o și apoi pășind în interiorul manăstirii, întreaga ființă se transformă. Te cuprinde o liniște stranie, spaimele parcă dispar, uiți de viața pe care o trăiești sub semnul grabei, de frământarile care te macină, uiți pentru câteva clipe de războiul cu tine însuți sau de cel nejustificat cu ceilalți. Totodată te întrebi cum meșterul Ioan Știopei împreună cu echipa sa a putut "modela" cu atâta măiestrie lemnul, reușind să dea viață planurilor arhitectului Dorel Cordoș.  De la manăstirea despre care se spune că ar fi cea mai înaltă biserică de lemn din lume, am pornit spre "cimitirul vesel". Probabil este singurul cimitir din lume care îți "fură" și zâmbete, datorită epitafurilor de duh încrustate pe cruce. Moartea este înveșmântată în "albastru de Săpânța" și nu mai pare atât de înspăimântătoare. În fond, întâlnirea cu ea este ceva firesc, la un moment dat (vrei nu vrei) sfârșești prin a fi prizonierul ei. 

Manastirea Barsana si statuile de piatra din Negreia- Maramures, Romania

"Fericit cel ce poate mărturisi "și eu am fost la Barsana" ".

În 15 august 2017, într-o zi de sărbătoare, timp de peste două ore m-am aflat într-unul dintre cele mai frumoase colțuri din Europa, într-un loc viu. Este vorba despre lemn, despre credință, piatră, tradiție, autenticitate, un loc plin de culoare și flori. Cine a ajuns la Complexul arhitectural Barsana (cu hramul "Soborul Sfinților 12 Apostoli"), știe că ceea ce vezi și emoția pe care o simți în acel spațiu sacru este greu de descris. Am fost uimită, am admirat, m-am mirat și am mulțumit în gand meșterilor locali din Barsana, care prin truda lor au creat ceva unic. După o plimbare prin complex, am vizitat biserica și muzeul (o colecție de icoane și cărți vechi, obiecte de artă populară locală etc.). Nu vă așteptați la opulență, la barocul sau goticul din occident. Aici găsiți o simplitate care impune respect, o "poezie" scrisă în lemn, fiindcă țăranul roman a avut mereu o relație specială cu acesta (lemnul). Într-o zi oarecare, fără semnificație, când te poți plimba în voie și nu este multă lume prin preajmă, îți poți pune întrebări care să te zgândăre sau nu, te poți gandi la trecut sau la viitor, la cei dragi care au ales fără voia lor eternitatea...De data aceasta n-am prea reușit să reflectez ci doar să aprind câte o lumânare pentru sufletul celor care mi-au dat viață. Fiind o zi de sărbătoare, erau zeci de persoane, forfotă mare. Pe lângă pelerini erau foarte mulți localnici îmbrăcați în straie tradiționale ceea ce a făcut ca ziua să fie specială.
"Fericit cel ce poate mărturisi "și eu am fost la Barsana" "      

La întoarcere spre Baia Mare am oprit în Negreia unde am admirat statuile de piatră ale unui artist local Gavril Cusco. Apariții cumva stranii, te tulbură, într-un loc care pare părăsit dar nu e...o piatră la care te vei gandi multă vreme.

O zi in Oradea - Bihor, Romania

Nu am mai trecut de câțiva ani prin Oradea. Am ajuns sâmbăta după amiaza, pe o temperatură de peste 34 de grade și am plecat duminică la prânz. Cunoașteți sentimentul acela: nu ai mai văzut o femeie sau un bărbat de ani buni și te întrebi: oare cum mai arată? o fi având prea multe riduri, cearcăne, o fi acumulat  kilograme, vorbește prea mult? și-o fi schimbat stilul vestimentar, mai folosește același parfum? 
Oradea de azi...o apariție răvășitoare. S-a transformat în bine...a devenit capitala art nouveau a României... habar nu am câte "operații estetice" și-o fi făcut...dar încă se renovează clădiri, a devenit mai elegantă, stilurile arhitectonice sunt îmbinate armonios...probabil că în următorii patru, cinci ani va deveni unul dintre cele mai importante centre turistice ale Romaniei...Nu am utilizat, dar am văzut că există și "city card" pentru turiști.

Vizita am început-o din Piața Unirii admirându-l pe Mihai Viteazul (***între timp statuia a fost mutată și înlocuită cu cea a regelui Ferdinand***) și minunându-mă de clădirile din jur:

Palatul Episcopiei Greco- Catolice, construit între 1903-1905, în stil eclectic;
Biserica Sf. Ladislau (romano-catolică)- stil baroc provincial, construită între 1720-1742; 
Primăria - un edificiu impresionant, monumental, se întinde pe o suprafață de 5508 mp;
Palatul Vulturul Negru - construit între 1907-1909, renovat - stil Art Nouveau; galeria de sticlă te duce cu gândul la Milano (Galeriile Vittorio Emanuele II); 

Palatul Moskovics Adolf si fiii (sau Palatul Moskovics II)- o clădire în stil secession - pe vremuri primul etaj era al proprietarilor,  la parter functionau magazine iar restul etajelor erau inchiriate;

Biserica cu Lună (hramul Adormirea Maicii Domnului) construită în stil baroc, cu elemente neoclasice între anii 1784-1790, un giuvaier arhitectonic; nu uitați în interior să admirați "medalionul lui Horea" aflat în cheia de boltă a arcului de triumf spre alatar;  
Biserica greco catlică Sf. Nicolae - stil baroc a cărei construcție începe pe la 1800

O zi in Graz

Adunate orele, am stat doar o zi în Graz. Am ajuns într-o sâmbătă pe la prânz (patru persoane) și am plecat duminică la amiază. După ce ne-am cazat la hotel am pornit la pas spre centrul istoric al orașului. Cum și Graz-ul (ca multe orașe ale lumii) are un punct de belvedere, primul obiectiv a fost turnul cu orologiu aflat pe dealul Schlosberg; aici se găsește un platou de pe care ai probabil cea mai frumoasă priveliște asupra orașului; până la Uhrturm (turnul cu orologiu) se poate urca cu liftul (în jur de 1 euro și câțiva  cenți) sau pe cele 260 de scări. Prietenii mei au ales varianta cu liftul, eu cea cu scările care au fost construite între anii 1914-1918. Se mai numesc și "scările rusești"  sau "scările de război" fiindcă ele au fost construite de austrieci împreună cu prizonierii ruși în timpul primului război mondial.  Am avut norocul unei zile de primăvară senină, calmă, colorată... toți copacii erau înfloriți. Graz e un oraș senzual, dinamic, un conflict între vechi și nou, un oraș în care mă voi întoarce. Fiind sambătă, centrul istoric era animat. Vitrinele magazinelor de haine te ispiteau, femei cochete ieșeau zâmbind cu o plăsuță (poate o rochie, o bluză, o pereche de pantofi), mirosul de mâncare te înnebunea, gelateriile erau arhipline; cum niciodată nu am opus rezistență tentației de a mânca dulce, în ciuda colesterolului crescut, am început cu desertul înaintea cinei: înghețată și sacher tort...știu...nutriționiștii ar ridica din sprânceană...

Creasta Cocosului - Maramures- Romania

Îmi doream de multă vreme să urc la Creasta Cocoșului; printre colegii mei de serviciu sau prieteni, tot mai greu găsesc pe cineva dispus la un traseu de munte; toți suntem ocupați, apar evenimente mai importante, se amână...totuși în iulie 2017, într-o sambătă ne-am adunat patru persoane și am pornit la drum.
Din Baia Mare până la Hanul lui Pintea (acuma se numește Hanul Țentea) drumul  l-am parcurs cu mașina, apoi la pas pe o cărare în pădure până la Poiana Boului iar de aici am continuat până la creastă. Nu este un traseu greu și se poate parcurge în două ore sau mai mult, depinde de fiecare ce ritm adoptă sau câte pauze face să admire priveliștea.  Chiar pe ultima porțiune, cam cu 20 -30 de minute înainte de a ajunge la formațiune, traseul devine un pic mai dificil. Efortul este însă răsplătit de "stânca spectaculoasă care veghează satele din vale cuprinse între patru comune: Budești, Călinești, Ocna Șugatag, Desești", de o panoramă minunată, copleșitoare de care-ți vei aminti și-ți va fi dor.  Conform informațiilor găsite la fața locului, creasta este formată din lave magmatice extruzive, roca având o vârstă de peste 9 milioane de ani; forma crestei a fost modelată prin procese vulcanice și tectonice combinată cu procese erozionale. 
A fost un traseu în care natura și-a dezvăluit farmecul.