14 noiembrie 2017

S-a redeschis Colonia pictorilor- un simbol pentru Baia Mare

La 10 noiembrie 2017, după trei ani de reabilitare, în Baia Mare se redeschide Colonia Pictorilor. În 12 noiembrie 2017, fiind acces și pentru publicul larg, am fost să văd complexul și expoziția. Nu am citit nici o recenzie de la inaugurare (pentru că nu doream să mă influențeze) decat a doua zi după vizită. 
Deși profesional nu am nici o tangență cu ea, totuși, dintotdeauna, singura care mi-a "pansat și alinat rănile" a fost arta (muzica clasică, cinematografia, artele plastice etc..).  Mărturisesc că am plecat spre colonia pictorilor cu o oarecare neliniște în suflet. Știm cu toții că arta contemporană înseamnă și mult "gunoi", multă confuzie.  Aproximativ o oră m-am perindat printre pavilioanele coloniei (urmand săgețile de culoare roz), între lucrările artiștilor romani, maghiari, polonezi, ucraineni etc..M-am chinuit la cateva lucrări să citesc cine e autorul și n-am prea reușit. Cateva etichete sunt folii transparente pe care e aplicat un text negru, cu iluminatul nu-mi e prea clar, dar sunt convinsă că partea cu etichetarea se va rezolva în curand. Deși (exterior) pavilionul din tablă de fier pare atipic, ciudat, ca o hală veche (dar cu farmec), neliniștea s-a spulberat imediat ce am intrat. Am găsit nu una, ci mai multe lucrări cu care am rezonat. Interiorul pavilioanelor se vrea unul modern, cu scări multe, pare un fel de labirint (se pare că am ratat o sală) presărat ici colo cu citate celebre: "Arta nu poate fi modernă, arta este eternă" (Egon Schiele), "Arta nu reproduce vizibilul. Arta face vizibil" (Paul Klee) etc..  
Deși anul acesta am pășit în cateva muzee celebre din Italia, Austria, Germania, Londra, din clipa în care am intrat in Colonia Pictorilor mi-am impus  să nu fac nicio comparație. Poate că spațiile expoziționale nici nu ar trebui să fie "croite" toate după același tipar. Uniformizarea ne-ar plictisi. În fond, cum rezonăm cu un locaș de artă, cred că rămane o problemă personală.

8 noiembrie 2017

O zi in Belgrad

Am plecat spre Belgrad (un oraș greu încercat) fără prea mari așteptări. Cum știam că stau doar o zi, nu m-am documentat chiar temeinic, cum o fac de obicei. Am ajuns sâmbăta, forfotă, lume multă, o atmosferă parcă de vacanță.  Am prins o vreme superbă de primăvară, așa că am luat orașul la pas, pe un traseu cam haotic. Nu am avut niște ținte clare (în afară de fortăreață, catedrala Sf. Sava și mausoleul lui Tito), nu pot propune un traseu de genul mergeți din punctul A în punctul B, nu mi-au rămas în minte prea multe nume de străzi. 
Dar aș începe cu concluzia: Belgradul își revine spectaculos după război, este un oraș viu, are simbolurile lui, cu nimic mai prejos decât orice altă capitală, cu muzee, magazine pentru toate buzunarele, cartiere moderne sau cartiere care amintesc de perioada comunismului. Prețurile sunt încă decente. Mi-a plăcut atât de mult încât sper să mai am ocazia să-l revăd. O zi este insuficient. Aș opta pentru minim două-trei. 
Am intrat în biserica Sveti Marko și apoi am pornit apoi spre Sf. Sava. Despre cea din urmă se spune că este cea mai mare catedrală ortodoxă din Balcani. Interiorul este în lucru, deocamdată aproape gol, dar va fi decorat cu un mozaic fin, stil bizantino-sarbesc. Subsolul însă  este o adevărată bijuterie, aproape finalizat. Am reușit să ajung și pe strada pietonală Skadarlija, zona boemă a capitalei Serbiei (comparată deseori cu cartierul Montmarte din Paris), plină de restaurante (unde am și mâncat), cu clădiri care au pereții pictați (unii deja cam scorojiți), am trecut și chiar am intrat în holul celebrului Hotel Moskva (unde am servit o prăjitură). 

25 octombrie 2017

The Eagles Nest- Cuibul de vulturi a lui Hitler -Kehlsteinhaus

"Generația de la 1939 cunoștea însă războiul. Ea nu-și mai făcea iluzii. Știa că războiul nu este romantic, ci barbar. Știa că acesta va dura ani și ani, irecuperabile anotimpuri ale vieții. Știa că la atac împotriva inamicului nu mergi împodobit cu frunze de stejar și galoane strălucitoare, ci vegetezi săptămani în șir prin șanțuri și adăposturi, plin de păduchi și chinuit de sete, că din depărtarea aceea te întorci distrus și mutilat, fără să-l fi privit vreodată pe adversar în lumina ochilor."(Stefan Zweig)


Îmi plac ambele categorii de locuri: cu și fără "poluare turistică". Ador liniștea, dar și agitația. Iscodesc, adulmec, mă scufund în trecutul unor popoare ca să ies apoi la suprafața prezentului...un prezent incert, plin de convulsii, spaime, uneori ridicol, alteori minunat...peste ani, alții se vor scufunda în prezentul nostru... 
Fiindcă vacanțele mele sunt scurte, câte 5, 7 zile, în urmă cu doi ani plecam din Berchtesgaden (unii îl numesc "leagănul celui de-al treilea Reich") cu un mare of. Nu reușisem să urc la "cuibul vulturilor", nume dat de aliați (eagle's nest, kehlsteinhaus) unei cabane montane a lui Hitler (la 1834 m) folosită la acea vreme pentru evenimente și petreceri private ale liderilor naziști și invitații lor, un proiect a lui Martin Bormann ("călăul", mâna dreaptă a lui Hitler). Construcția a rămas în mare măsură conservată în forma sa originală. Chiar dacă fuhrer-ul ajungea rar aici (se spune că ar fi fost 14 vizite oficiale), locul încinge și stârnește curiozitatea oamenilor, prin urmare și a mea. S-au scris articole, cărți, s-au făcut documentare. Azi, cabana este transformată în restaurant. Impresionează drumul pana acolo, tunelul și liftul (fiecare având povestea lui) cu care se urcă în cabană.  Am vizitat-o anul acesta, în iulie. Locul a devenit comercial, o mașină de făcut bani. Încercam să fac un calcul, prețul biletului (16 euro) ori numărul mare de vizitatori, însă am renunțat. Citisem undeva că banii se îndreaptă spre un scop nobil. În "cuib" nu sunt foarte multe de văzut. O sală în care aveau loc ședințe, șemineul dăruit probabil de Mussolini lui Hitler, o expoziție de fotografii alb-negru. Restul de camere sunt utilizate de restaurant. Priveliștea este cea care uimește. Este uluitor de frumoasă. Ți se confirmă teoria că cel mai rafinat artist al universului este natura însăși. Dacă ai norocul unei  zile senine, vezi până spre Salzburg, lacul Konigssee, masivele Jenner, Watzmann, Hochkalter, Reiteralm, Untersberg  etc.. 

16 octombrie 2017

Cimitirul vesel si Manastirea Peri de la Sapanta - Maramures, Romania- in imagini

"și toate astea încep să te doară abia când e prea târziu, când descoperi cât de scurtă este distanța dintre naștere și moarte"...(Augustin Buzura)


Cred că orice român trebuie să ajungă măcar odată la Săpanța, Barsana sau Rohia în Maramureș. La Săp
ânța am fost în august 2017, într- o zi senină și caldă. Am vizitat manăstirea și apoi "cimitirul vesel".  La fel cum am scris despre Barsana, și la manăstirea Peri-Sapanta este vorba tot despre un loc viu, despre lemn - simbol al arhitecturii rurale, credință, tradiție, autenticitate. Admirând-o și apoi pășind în interiorul manăstirii, întreaga ființă se transformă. Te cuprinde o liniște stranie, spaimele parcă dispar, uiți de viața pe care o trăiești sub semnul grabei, de frământarile care te macină, uiți pentru câteva clipe de războiul cu tine însuți sau de cel nejustificat cu ceilalți. Totodată te întrebi cum meșterul Ioan Știopei împreună cu echipa sa a putut "modela" cu atâta măiestrie lemnul, reușind să dea viață planurilor arhitectului Dorel Cordoș.  De la manăstirea despre care se spune că ar fi cea mai înaltă biserică de lemn din lume, am pornit spre "cimitirul vesel". Probabil este singurul cimitir din lume care îți "fură" și zâmbete, datorită epitafurilor de duh încrustate pe cruce. Moartea este înveșmântată în "albastru de Săpânța" și nu mai pare atât de înspăimântătoare. În fond, întâlnirea cu ea este ceva firesc, la un moment dat (vrei nu vrei) sfârșești prin a fi prizonierul ei. 



27 august 2017

Manastirea Barsana si statuile de piatra din Negreia- Maramures, Romania

"Fericit cel ce poate mărturisi "și eu am fost la Barsana" ".

În 15 august 2017, într-o zi de sărbătoare, timp de peste două ore m-am aflat într-unul dintre cele mai frumoase colțuri din Europa, într-un loc viu. Este vorba despre lemn, despre credință, piatră, tradiție, autenticitate, un loc plin de culoare și flori. Cine a ajuns la Complexul arhitectural Barsana (cu hramul "Soborul Sfinților 12 Apostoli"), știe că ceea ce vezi și emoția pe care o simți în acel spațiu sacru este greu de descris. Am fost uimită, am admirat, m-am mirat și am mulțumit în gand meșterilor locali din Barsana, care prin truda lor au creat ceva unic. După o plimbare prin complex, am vizitat biserica și muzeul (o colecție de icoane și cărți vechi, obiecte de artă populară locală etc.). Nu vă așteptați la opulență, la barocul sau goticul din occident. Aici găsiți o simplitate care impune respect, o "poezie" scrisă în lemn, fiindcă țăranul roman a avut mereu o relație specială cu acesta (lemnul). Într-o zi oarecare, fără semnificație, când te poți plimba în voie și nu este multă lume prin preajmă, îți poți pune întrebări care să te zgândăre sau nu, te poți gandi la trecut sau la viitor, la cei dragi care au ales fără voia lor eternitatatea...De data aceasta n-am prea reușit să reflectez ci doar să aprind câte o lumânare pentru sufletul celor care mi-au dat viață. Fiind o zi de sărbătoare, erau zeci de persoane, forfotă mare. Pe lângă pelerini erau foarte mulți localnici îmbrăcați în straie tradiționale ceea ce a făcut ca ziua să fie specială.
"Fericit cel ce poate mărturisi "și eu am fost la Barsana" "      
La întoarcere spre Baia Mare am oprit în Negreia unde am admirat statuile de piatră ale unui artist local Gavril Cusco. Apariții cumva stranii, te tulbură, într-un loc care pare părăsit dar nu e...o piatră la care te vei gandi multă vreme.