Călătoriile deschid ochii asupra trecutului, te fac să crezi că înțelegi prezentul și te învață să privești cu precauție spre viitor. Am intrat în clădiri, adevărate bijuterii arhitecturale, am urcat/coborât ,,scări", am bătut poteci de munte, am alergat după trenuri, autobuze, am încercat, uneori, ,,să stau cu mine de vorbă". Am zâmbit, am lăcrimat, am citit, am văzut, am auzit, am ascultat, m-am grăbit, poate nu am gestionat corect unele situații legate de sănătate, am luat decizii greșite. Uneori am luat-o spre dreapta în loc de stânga sau invers.
M-am gândit mult la vremelnicie și totuși sunt pregătită să fac saltul în noul an, indiferent de ,,capcanele" pe care mi le pregătește...Mi-a slăbit mult vederea și mă ingrijorează că nu voi mai putea percepe clar frumusețea sau urâțenia din lume.
Sunt drame în jurul nostru, suferință, lacrimi, boli, iluzii, singurătate... De aceea voi enumera (într-o ordine oarecare, așa cum curg aminitirile la momentul când scriu) doar ce a fost memorabil. Încă învăț să călătoresc. Vreau să depășesc acea etapă în care seara ajung la hotel obosită, după ce am încercat să văd toate obiectivele propuse. Dar ce să fac?...nu mai pot irosi timpul, clipele... Poate de aceea mă străduiesc să absorb cât pot din ce vrea zona respectivă să îmi dezvăluie. Sufăr de curiozitate obsesivă când este vorba de explorat locuri. Cum am mai scris, mă bântuie de câțiva ani o replică din serialul ,,The Young Pope": ,,îmbătrânesc, timpul devine o foiță subțire pentru mine". Nu sunt genul care doar bifează că a fost ,,acolo"...Sunt locuri în care mă reîntorc pentru a revedea o clădire, o sală, un tablou, să mănânc o prăjitură sau o anume mâncare la un restaurant... sunt locuri în care NU sunt încă pregătită să ajung...nu am ieșit de pe bătrânul nostru continent...cândva, trebuie să o fac.
