Am tot evitat să vizitez Grecia.
Iată-mă însă (în acest an 2020 complicat), la sfârșit de septembrie pășind pentru prima oară pe pământ grecesc. După emoțiile cu testul pentru coronavirus, un drum lung cu mașina până în Atena și continuând cu feribotul, mă trezesc pe o insulă aridă, cu un sol ciudat și nume zglobiu. De fapt, Santorini este un complex de cinci insule (Thira, Thirassia, Nea Kameni, Palea Kameni și Aspronisi, doar primele două fiind populate). Imaginea vulcanului (Nea Kameni) o voi purta cu mine tot restul vieții. Dacă sunteți interesați, puteți citi despre istoria insulei, erupția vulcanului (pe la 1610 î.Hr.) care a devastat civilizația minoică și a dat insulei forma de semilună. Jean Jacques Cousteau credea că Santorini este "Atlantida pierdută". A fost o vacanță relaxantă, neobișnuită pentru stilul meu de a călători, dar minunată. M-am desprins cu greu. Aș mai fi stat câteva zile. Cred că m-aș putea obișnui și cu acest tip de excursii. Știu că s-a scris mult despre Santorini, probabil nu voi aduce nimic nou dar poate veți fi încântați măcar de fotografii. Este un tărâm al contrastelor: o parte din insula e fotogenică, parcă cere să fie imortalizată pentru posteritate, iar cealaltă este aridă, nu crește nimic, pare uitată de timp. Vița de vie are un aspect de tufă mică, altfel decât suntem obișnuiți și dă unul dintre renumitele vinuri locale "santo". Deși insula este mică, nu am ajuns în toate punctele. Ba chiar am ratat și câteva plaje deși Santorini nu prea impresionează la acest capitol.
Ce am reușit să văd:
