Septembrie in Italia - Varenna si Villa Monastero (II)

A doua zi după ce am ajuns în Milano, am pornit cu trenul din gara "Centrale" spre Varenna. Doar o oră și ajungi într-unul dintre cele mai frumoase sate de pe lacul Como. Nici nu știu dacă ar trebui să scriu ceva sau pur și simplu să las imaginile să curgă...E greu să amesteci vocalele și consoanele într-o povestire despre Varenna. Voi spune doar că, de la gară nu faci mai mult de cinci minute până la stația de feriboturi (battello, servizio rapide, servizio autotraghetto), de unde poți pleca să explorezi lacul. Inainte de a pleca spre Menaggio, Bellagio, Tremezzo sau Como, cred ca Varennei merită să-i alocăm măcar câteva ore, în cazul în care nu se poate o zi întreagă. Liniștea, combinația dintre munte și apă, străduțele înguste, vegetația, un pahar de vin sau o cafea la una din  terasele de pe malul lacului, te vor face să te întrebi de ce n-ai vizitat Varenna până acuma.  Punctele de atracție sunt: Villa Cipressi, Villa Monastero și Castello di Vezio. Eu am vizitat doar Villa Monastero. Se poate admira atât grădina, cât și interiorul vilei.  Citisem că a fost construită "pe o fostă manastire care a fost desființată în secolul al XVI-lea, din cauza comportamentului desfrânat al călugărițelor." Grădina, care se întinde pe doi kilometri, cât și priveliștile din grădină spre lac, sunt de neuitat. Imi doresc ca în următorii ani să mai ajung în zonă cel puțin odată. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vila, având pe rând mai mulți proprietari, a suferit diverse transformări. In interior sunt panouri informative despre unul dintre proprietarii vilei, Marco de Marchi (1872-1936), naturalist, filantrop, colecționar. Sunt prezentate publicului câteva imagini ale grădinii din timpul epocii de Marchi. In 1939, el a donat statului vila pentru totdeauna, cu condiția ca aceasta să devină muzeu, un centru cultural. Drept urmare, în 1940 ea a fost deschisă publicului.

Septembrie in Italia (I)

În după amiaza zilei de 10 septembrie am ajuns la Milano. Aveam niște temeri în ceea ce privește vremea, plus că citisem multe recenzii nefavorabile despre Milano. În timpul zborului dintre Cluj și Bergamo mă gandeam dacă am făcut alegerea potrivită, mai ales că înainte să-mi achiziționez biletele de avion aveam în minte trei trasee "teoretice"  pentru această toamnă: Florența (și zona de langă), Zaragoza - Madrid sau zona Milano. După cateva zile de frămantări, m-am hotarat: zona Milano. Și pană la urmă s-a dovedit a fi o alegere inspirată...N-am prins nici o picătură de ploaie, iar zona este fermecătoare. Am luat biletele doar cu o lună înainte, așa că nu prea am avut timp să-mi pregătesc în detaliu traseul, dar mi-am zis că oricum, excursia va fi una de prospectare a zonei, care potrivit ghidurilor turistice părea interesantă, ofertantă.  Baza am avut-o (cinci zile) in Milano, iar ultimele două nopți în Bergamo. După ce ne-am cazat la hotel, fiind trecut de ora 17.30, am plecat cu metroul spre domul din Milano, care probabil reprezintă punctul zero pentru orice turist. Am admirat detaliile construcției și ne-am învartit în zonă aproximativ doua ore. Magazine de top, cerșetori, restaurante de lux, clădiri moderne de birouri, înghețată delicioasă...un oraș al contrastelor. După ce "am simțit pulsul orașului", mi-am zis: îmi place Milano. Am avut acea senzație de oraș puternic financiar, un amestec de nou și vechi. Orașul e în plină forfotă pentru că, anul viitor, va fi gazda expoziției universale care are ca temă" Hrănirea planetei, energie pentru viață" ( 1 mai - 31 octombrie 2015). Seara am încheiat-o în zona Garibaldi unde am servit niște spaghete delicioase.

Zile de august in Budapesta

August 2014- plecam spre Budapesta şi eram nerăbdătoare să revăd oraşul.
De multe ori mi s-a reproşat că în (mini) vacanţe am planuri ambiţioase, programe prea încărcate, lista cu muzee este prea lungă, că fac prea multe fotografii, merg prea mult pe jos.

Aşa că, în vara aceasta am încercat să fiu o turistă mai puţin "toxică", să nu "absorb" tot felul de lucruri inutile, fără de care poţi trăi (cum ar zice  unii), o turistă care să se relaxeze, să se plimbe fără ţintă. M-am străduit...dar cred ca nu prea mi-a ieşit. 

Cum soarele a fost generos în cele 3 zile şi jumătate, intimidând cei caţiva nori care şi-au făcut prezenţa într-una din după amieze, am profitat din plin să descopăr la pas cat mai mult din oraş. Merită efortul, pentru că, "vizual",  Budapesta este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei.
Două dimineţi m-am învartit în zona Parlamentului. Coboram la staţia de metro Kossuth Lajos ter, treceam pe lânga podul cu prim ministrul Imre Nagy, privind turiştii care se chinuiau să găsească unghiul bun pentru o fotografie, amuzându-mă că, la fel am procedat şi eu,  apoi după câţiva zeci de metri salutam statuia preşedintelui american Ronald Reagan, care nu scapă din ochi monumentul dedicat armatei ruseşti,  treceam pe lânga noul şi controversatul memorial al victimelor ocupaţiei germane, savuram o cafea aromată la "espresso embassy" şi reveneam la Parlament. Zona e ca un magnet pentru turişti.  Parlamentul e renovat în exterior şi e o splendoare să-l priveşti atât ziua, cât şi seara când e luminat. În jurul lui au apărut câteva statui noi, grandioase, şi încă vreo doua sunt în lucru. Urma apoi o plimbare de-a lungul Dunării, pe langă emoţionantul memorial "Shoes on the Danube", dedicat evreilor ucişi de mişcarea "Arrow Cross" în cel de-al doilea război mondial. Victimele erau aliniate, obligate să-şi scoată pantofii,  împuşcate, trupurile cădeau în Dunăre, pantofii rămaneau...acest lucru încearcă să-l sugereze cele 60 de perechi de pantofi de fier creaţi după modelul celor din anii 1944.

Prin muzeele lumii - Rodin, Paris

După ce am vizionat (în acest an) Camille Claudel (1988), L'historie d'Adele H (1975) cu Isabelle Adjani și A Thousand times good night (2013), Camille Claudel 1915 (2013), Copie Conforme (2010)  cu Juliette Binoche, m-am întrebat, cât de solicitant poate fii să interpretezi rolul unei femei puternice și fragile deopotrivă, a unei femei aproape sfâșiată în lupta dintre rațiune și pasiune, cu visuri de amor făcute țăndări... In mod cert, facil nu poate fi.
Ce destine... sculptorița Camille Claudel și Adele (fiica lui Victor Hugo), două tinere talentate, educate, inteligente,  sfârșesc în a-și petrece cea mai mare parte a vieții lor într-un ospiciu: prima timp de 30 de ani, iar cea de-a doua 40.  Interpretarea lui Adjani în "Camille Claudel" ar merita toate premiile din industria cinematografică. E ca și când, la început, soarele s-ar juca cu tine și te-ar mângaia cu razele lui; după o vreme, simți pe obraji câteva picături calde de ploaie pe care ai fii tentat să le ignori; urmează  furtuna, iar la final...înghețul...Cred că inima, sufletul și mintea lui Camille, au cunoscut toate anotimpurile iubirii pe parcursul relației cu Rodin.

Cei care au citit/auzit  despre tulburătoarea poveste de iubire dintre Rodin și Camille Claudel, vor înțelege  de ce am recurs la această introducere.
Dacă Camille nu s-ar fi "intersectat" cu Rodin, n-am mai fi avut privilegiul să privim "Vârsta maturității" și "Clotho", două dintre cele mai admirate lucrări din muzeu ale sculptoriței, n-am mai fi avut acele filme artistice și documentare care analizează în detaliu lucrările lăsate  umanității  și amorul dintre cei doi,  n-am mai fi citit minunatele cărți: "Une femme" de Anne Delbee și “Pasiunea la patru mâini”  a lui Bernard Lehembre.
Despre felul în care Juliette Binoche a dezvăluit-o publicului pe Camille Claudel, cred că s-ar putea scrie pagini întregi, s-ar putea face studii, s-ar putea preda la facultățile de arte teatrale și cinematografice. De la un film la altul, Binoche devine o actriță tot mai complexă, profundă, ce uluiește prin jocul actoricesc. 

Redau mai jos  materialul despre  Muzeul Rodin, pe care l-am scris în 2010 și l-am postat la link-ul http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/muzeul-rodin

Poate că azi, la o distanță de patru ani, l-aș fi scris altfel.

(IV) Viena: Musikverein, Konzerthaus, Opera -Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Viena este primul mare oraș  pe care l-am vizitat cu ani în urmă, în afara teritoriului  țării noastre. Doar două zile, care m-au bulversat atat de tare, încat săptămani întregi am tot privit la fotografiile pe care le făcusem în  fermecătorul oraș austriac. De atunci am revenit în Viena cel puțin  odată pe an. Nu mai țin evidențe, nu mai număr drumurile, zilele sau orele petrecute acolo, ci depozitez în minte și în suflet amintiri: străzi, clădiri, palate, biserici, tablouri,  chipuri, flori, mirosuri, sunete, gustul unei cafele sau al unei prăjituri delicioase. Cum muzica a fost și va fi mereu asociată cu Viena, n-am putut să stau deoparte și să nu vizitez cel puțin trei clădiri de renume mondial, în care s-au perindat cei mai apreciați dirijori, artiști virtuoși sau legende ale jazz-ului: Opera din Viena, Musikverein și  Konzerthaus.

1. Musikverein este cunoscută în special pentru concertul de anul nou al filarmonicii din Viena. An de an, timp de aproape două ore, valsurile, polcile sau mazurcile familiei Strauss, momentele sublime, magice de balet, fascinează milioane de telespectatori. Nu e deloc simplu să fii în sală în timpul concertului.  E o intreagă procedură. Cum intuiția mi-a șoptit că nu sunt șanse să particip vreodată la eveniment, mi-am zis că aș putea să mă  amăgesc cu o vizită ghidată în interiorul  clădirii. Ideea s-a materializat în vara lui 2011. Ne-am "lipit" de grupul (în mare parte format din japonezi) cu ghid în limba engleză. Ni s-a relatat instoria clădirii, a încăperilor,  s-au spus cifre, detalii tehnice in timp ce treceam prin hol, prin Magna Auditorium din Glass Hall, prin Sala Brahms și în final ajungand la celebra Großer Saal. Sala de concert cu o acustică impecabilă, are o capacitate de peste 2000 de locuri din care 300 in picioare. In momentul cand am pășit în sală, impactul nu a fost cel așteptat. Este o mare diferență  între  ceea ce se vede la televizor și senzația pe care o ai în sala goală, fără candelabrele luminate, fara dirijor, fără filarmonică, fără public, fără flori. In timpul transmisiei se filmeaza sub un anumit unghi, încat sala pare enormă. In realitate o percepi mai mică. Probabil, cand  candelabrele sunt luminate, cand sala e ornată cu flori, cand simti agitatia și emoția publicului de dinaintea concertului, impactul vizual e altul. Să nu uitam însă că, pentru o sală de concert, definitorie este acustica; și... într-adevar, toți cei care au ascultat muzica în sala mare din Musikverein spun ca "acustica intrece toate așteptările". Chiar și spațiul gol de sub podeaua de lemn contribuie la calitatea sunetului. (Aș minți dacă nu aș recunoaște că i-am invidiat "un pic" pe cei care au avut șansa să fie prezenți în sală, în 2008, la concertul aniversar sustinut de Filarmonica din Berlin - 100 de ani de la nașterea lui Karajan).  Ghida ne relata că în zilele imediat urmatoare concertului de anul nou, turiștii care vizitează Musikverein își pot lua, la plecare, ca suvenir, din florile care au impodobit sala în timpul spectacolului.