Prin muzeele lumii - Rodin, Paris

După ce am vizionat (în acest an) Camille Claudel (1988), L'historie d'Adele H (1975) cu Isabelle Adjani și A Thousand times good night (2013), Camille Claudel 1915 (2013), Copie Conforme (2010)  cu Juliette Binoche, m-am întrebat, cât de solicitant poate fii să interpretezi rolul unei femei puternice și fragile deopotrivă, a unei femei aproape sfâșiată în lupta dintre rațiune și pasiune, cu visuri de amor făcute țăndări... In mod cert, facil nu poate fi.
Ce destine... sculptorița Camille Claudel și Adele (fiica lui Victor Hugo), două tinere talentate, educate, inteligente,  sfârșesc în a-și petrece cea mai mare parte a vieții lor într-un ospiciu: prima timp de 30 de ani, iar cea de-a doua 40.  Interpretarea lui Adjani în "Camille Claudel" ar merita toate premiile din industria cinematografică. E ca și când, la început, soarele s-ar juca cu tine și te-ar mângaia cu razele lui; după o vreme, simți pe obraji câteva picături calde de ploaie pe care ai fii tentat să le ignori; urmează  furtuna, iar la final...înghețul...Cred că inima, sufletul și mintea lui Camille, au cunoscut toate anotimpurile iubirii pe parcursul relației cu Rodin.

Cei care au citit/auzit  despre tulburătoarea poveste de iubire dintre Rodin și Camille Claudel, vor înțelege  de ce am recurs la această introducere.
Dacă Camille nu s-ar fi "intersectat" cu Rodin, n-am mai fi avut privilegiul să privim "Vârsta maturității" și "Clotho", două dintre cele mai admirate lucrări din muzeu ale sculptoriței, n-am mai fi avut acele filme artistice și documentare care analizează în detaliu lucrările lăsate  umanității  și amorul dintre cei doi,  n-am mai fi citit minunatele cărți: "Une femme" de Anne Delbee și “Pasiunea la patru mâini”  a lui Bernard Lehembre.
Despre felul în care Juliette Binoche a dezvăluit-o publicului pe Camille Claudel, cred că s-ar putea scrie pagini întregi, s-ar putea face studii, s-ar putea preda la facultățile de arte teatrale și cinematografice. De la un film la altul, Binoche devine o actriță tot mai complexă, profundă, ce uluiește prin jocul actoricesc. 

Redau mai jos  materialul despre  Muzeul Rodin, pe care l-am scris în 2010 și l-am postat la link-ul http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/muzeul-rodin

Poate că azi, la o distanță de patru ani, l-aș fi scris altfel.

(IV) Viena: Musikverein, Konzerthaus, Opera -Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Viena este primul mare oraș  pe care l-am vizitat cu ani în urmă, în afara teritoriului  țării noastre. Doar două zile, care m-au bulversat atat de tare, încat săptămani întregi am tot privit la fotografiile pe care le făcusem în  fermecătorul oraș austriac. De atunci am revenit în Viena cel puțin  odată pe an. Nu mai țin evidențe, nu mai număr drumurile, zilele sau orele petrecute acolo, ci depozitez în minte și în suflet amintiri: străzi, clădiri, palate, biserici, tablouri,  chipuri, flori, mirosuri, sunete, gustul unei cafele sau al unei prăjituri delicioase. Cum muzica a fost și va fi mereu asociată cu Viena, n-am putut să stau deoparte și să nu vizitez cel puțin trei clădiri de renume mondial, în care s-au perindat cei mai apreciați dirijori, artiști virtuoși sau legende ale jazz-ului: Opera din Viena, Musikverein și  Konzerthaus.

1. Musikverein este cunoscută în special pentru concertul de anul nou al filarmonicii din Viena. An de an, timp de aproape două ore, valsurile, polcile sau mazurcile familiei Strauss, momentele sublime, magice de balet, fascinează milioane de telespectatori. Nu e deloc simplu să fii în sală în timpul concertului.  E o intreagă procedură. Cum intuiția mi-a șoptit că nu sunt șanse să particip vreodată la eveniment, mi-am zis că aș putea să mă  amăgesc cu o vizită ghidată în interiorul  clădirii. Ideea s-a materializat în vara lui 2011. Ne-am "lipit" de grupul (în mare parte format din japonezi) cu ghid în limba engleză. Ni s-a relatat instoria clădirii, a încăperilor,  s-au spus cifre, detalii tehnice in timp ce treceam prin hol, prin Magna Auditorium din Glass Hall, prin Sala Brahms și în final ajungand la celebra Großer Saal. Sala de concert cu o acustică impecabilă, are o capacitate de peste 2000 de locuri din care 300 in picioare. In momentul cand am pășit în sală, impactul nu a fost cel așteptat. Este o mare diferență  între  ceea ce se vede la televizor și senzația pe care o ai în sala goală, fără candelabrele luminate, fara dirijor, fără filarmonică, fără public, fără flori. In timpul transmisiei se filmeaza sub un anumit unghi, încat sala pare enormă. In realitate o percepi mai mică. Probabil, cand  candelabrele sunt luminate, cand sala e ornată cu flori, cand simti agitatia și emoția publicului de dinaintea concertului, impactul vizual e altul. Să nu uitam însă că, pentru o sală de concert, definitorie este acustica; și... într-adevar, toți cei care au ascultat muzica în sala mare din Musikverein spun ca "acustica intrece toate așteptările". Chiar și spațiul gol de sub podeaua de lemn contribuie la calitatea sunetului. (Aș minți dacă nu aș recunoaște că i-am invidiat "un pic" pe cei care au avut șansa să fie prezenți în sală, în 2008, la concertul aniversar sustinut de Filarmonica din Berlin - 100 de ani de la nașterea lui Karajan).  Ghida ne relata că în zilele imediat urmatoare concertului de anul nou, turiștii care vizitează Musikverein își pot lua, la plecare, ca suvenir, din florile care au impodobit sala în timpul spectacolului.

Anonimo Veneziano

Zilele trecute am revăzut Anonimo Veneziano (1970). Un film cu trei personaje: o ea, un el și Veneția. Ea, o femeie matură, care-și mai păstrează încă frumusețea, iar el un muzician neîmplinit. Visase să devină asemeni lui Von Karajan, însă a ajuns doar primul oboi în "Teatro La  Fenice di Venezia". Pe lângă dialogul și frămantarile interioare ale celor doi, veți călători virtual  printr-o Veneție de acum patruzeci și patru de ani.  Citisem undeva că Dumitru I. Suchianu ar fi scris despre film, prin 1972, în România literară, astfel: "De vreme ce el moare, de vreme ce Venetia moare, de vreme ce ea, iubita lui, este pierdută pentru el - compozitorul venețian se va pierde și el în  lumea anonimă a morților...O scurtă întalnire de-a lungul unei Veneții tot atat de frumoase ca iubirea și moartea."

 În aceasta perioadă, datorită carnavalului,  Veneția este pe buzele multora. În urmă cu 300, 400 de ani, carnavalul ținea șase luni. Localnicii spun că era un dezastru fiindcă orașul devenea capitala mondială a divertismentului.

Nu-mi explic de ce, dar nu mi-aș imagina Veneția fără Santa Maria della Salute. De fiecare dată când ajung în lagună, încerc să-mi fac timp să urc pe podul academiei de unde să-i privesc silueta câteva  minute.
Ioan Grigorescu spunea atat de frumos: "Nu știu cine i-a cobit Veneției moartea, dar judecand după circulația pe drumurile ce duc spre Serenissima Republică, putem spune că orașul condamnat știe să-și ascundă agonia". 

In 2010,  am reușit să ajung acolo în perioada carnavalului, doar  pentru o singură zi. Zic că e bine și o zi, decat sa nu fi fost deloc.

Ce mi-a rămas în minte? Poate un apus de soare splendid peste Grand Canale văzut din vaporetto, două domnițe în rochii de epocă, cu peruci voluminoase și accesorizate la o ceașcă de cafea la Caffe Florian, făcându-și confidențe numai de ele știute,  gondole suple supraîncărcate cu  doamne și domni costumați în personaje colorate, care mai de care mai sofisticate. Chiar dacă erau mulți turiști, aglomerație, forfotă, măști care așteptau să fie fotografiate,  deși am nimerit pe o străduță îngustă și n-am mai  reușit să mă întorc, trebuind să merg cu mulțimea cot la cot pană la capătul ei, atmosfera e una cu totul specială. Cred că cel puțin odată în viață, Veneția merită văzută și cu mască...

(III) Casa Municipala Praga (Municipal House) - Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Despre Casa Municipala (Municipal House) se spune că este "cea mai spectaculoasă clădire Art Nouveau din Praga și una dintre cele mai importante clădiri istorice din întreaga țară". Trecusem de câteva ori pe lângă ea, admirasem exteriorul, în special mozaicul, scena semicirculară "Aphoteosis of Prague" (Karel Spillar) și balconul circular (accesibil de la etajul I, din Sala Primarului), însă nu-mi găsisem timp și pentru o vizită în interior. Așa că, în vara lui 2010, aflându-mă din nou în Praga pentru vreo trei zile, m-am înscris la un tur ghidat. Nu voi plictisi cititorul cu detalii tehnice referitoare la interior, fiindcă  ele se pot citi pe site-ul oficial http://www.obecni-dum.cz/en/

Vreau doar să subliniez că Municipal House se găsește în centrul istoric și a fost construită pe locul unde cândva (pe la 1485)  era o reședință regală  care apoi a fost abandonată câteva secole.

Pictori și sculptori renumiti de la inceputul secolului trecut si-au adus aportul la finalizarea acestei minunate și rafinate clădiri, în fața căreia, orice turist se oprește cel puțin câteva minute pentru a o admira.

Municipal House rămâne în mintea și  sufletul cehilor ca locul în care a avut loc un eveniment semnificativ pentru ei -  Declarația de Independență a Cehoslovaciei, octombrie 1918.

(II) Palatul Muzicii Catalane (Barcelona)-Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Mereu am considerat că simplitatea înseamnă eleganță. Pe vremuri însă, lucrurile stăteau altfel. Unele clădiri conțineau foarte multe detalii, unele mai complicate decat altele, atat la exterior cât și la interior. Cu trecerea anilor, mi-am impus să nu judec nici un stil arhitectural, ori care ar fi el, și să respect tendințele din perioadele respective. Concluziile, denigrările sau aprecierile le-am lasat în seama criticilor de artă, în timp ce eu m-am hotarat să cred în celebra maxima a lui Ludwig Hevesi inscripționată pe clădirea Secession din Viena: "fiecărei epoci arta sa- artei libertatea sa". Mă bucur de fiecare construcție veche (palat, lăcaș de cult, biserică, etc.) care a scăpat teafără de bombardamentele din timpul războaielor și care a putut fi renovată. Fostul președinte Bill Clinton scria că, de-abia dupa ce a vizitat magnifica catedrală din Köln a înțeles "de ce pilotii aliați din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial își riscau viața pentru a evita distrugerea ei zburand la mică înălțime, în tentativele lor de a nimici podul de cale ferată de peste Rin, situat în apropiere".  
Cum ar fi arătat orașele lumii dacă toate clădirile ar fi fost la fel, dacă nu am fi avut o diversitate de stiluri arhitectonice? Cu siguranță...ar fi fost plictisitor.
Prima întalnire cu Barcelona a fost în 2007. Cum "m-am îmbolnăvit" de dor de Barcelona, singurul antidot a fost încă o vizită. Așa că, în 2009 am revenit (și m-am întors tot nevindecată). De-abia la cea de-a doua vizită am  reușit să văd Palatul muzicii catalane (Palau de la musica catalana). Nu am fost la un spectacol (ceea ce probabil voi face la o urmatoare vizită), ci am optat pentru un tur ghidat care durează aproximativ 50 de minute. 
Palatul se gasește în zona centrală, în cartierul La Ribera, printr-un labirint de străduțe. Din nefericire, este sufocat de clădirile din jurul lui și e destul de dificil să îl pozezi. Unii spun că este o capodoperă, o bijuterie a stilului Art Nouveau catalan, alții spun că e o cladire încărcată cu detalii inutile.