Jurnal de Calatorii: (V) "Teatro alla Scala" din Milano - septembrie 2014 - Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

"Numai arta este utilă. Credințe, armate, imperii, atitudini - toate acestea trec. Numai arta rămane; numai de aceea este de prețuit, fiindcă durează. [...] Arta, în consecință, avand întotdeauna ca fundament o abstracție a realității, încearcă să recupereze realitatea idealizand-o." (Fernando Pessoa)

Aproximativ o oră m-am învârtit printre portrete, obiecte, documente, busturi, măști mortuare, instrumente muzicale ale compozitorilor sau artiștilor dispăruți, însă atât de prezenți și vii în lumea muzicală. Ideea unui muzeu în "Teatro alla Scala" din Milano s-a născut în anul 1911, iar inaugurarea oficială a avut loc în 8 martie 1913.

In 13 septembrie 2014, mi-am împlinit un vis mai vechi, acela de a intra în "Teatro alla Scala" din Milano. Până să ajung în foaier, unde erau foarte mulți turiști, am trecut pe lângă un perete plin cu afișe vechi ale reprezentațiilor. In auditorium, unde au loc spectacolele, nu am putut intra, fiindcă erau repetiții la Don Quijote (Don Quixote), însă am privit pe geam câteva minute. Sala în sine, scaunele roșii, candelabrul, artiștii baletului îmbrăcați în costumele de scenă, (aflați probabil la o repetiție finală) mi-au lăsat o amintire de neuitat. Cu imaginea balerinilor în minte și a costumelor frumos colorate, am pornit să vizitez muzeul. Poate cel mai bun mod de a-l parcurge este să ai alături un ghid. Dar chiar și fără, poți înțelege ce reprezintă sau ce vrea să sugereze fiecare sală. Te întâlnești cu câteva portrete și un bust al celebrei soprane Giuditta Pasta, cu pianul lui Verdi, a lui Franz Liszt, cu portretul Adelinei Patti, al lui Giuseppe Piermarini (arhitectul Scalei din Milano), cu bustul lui Caruso. Sunt expuse diverse obiecte de scenă, bijuterii, portrete în miniatură și chiar pumnalul pe care Napoeon I i l-a dat cadou Giudittei Pasta, în Paris. Intr-una din camere se află o pianina mică ("a rare spinet"), care are deasupra clapelor inscripția "mâini nepricepute să nu mă atingă", iar în partea de sus o pictură în care e reprezentată Judith cu capul lui Holofernes, primind o procesiune de femei cântând la instrumente.
Pianul lui Franz Liszt, primit de acesta in 1883 de la "Steinway&Sons" (restaurat in 2011) este în stare bună și utilizat la ocazii speciale. Conform informațiilor puse la dispoziție de muzeu, el a fost donat nepoatei lui Liszt, Daniela von Bulow, care l-a dus în Italia, la vila Cargnacco de la lacul Garda. Când vila a fost luată de către statul italian, dată romancierului Gabriele d'Annunzio, redenumită din Cargnacco în Vittoriale, pianul a avut aceiași soartă. După moartea lui d'Annunzio urmează o lungă bătălie legală și Daniela von Bulow reintră în posesia pianului, pe care îl donează muzeului Scala.
Fotografia originală cu Verdi, stins în camera Grand Hotelului din Milano este emoționantă.
Privind tabloul Mariei Callas, încercam să-mi imaginez artista și femeia. Mă gândeam la talentul ei, la cât a fost de admirată, de criticată, la vocea care i-a jucat feste, la iubirile ei, la ultimii ani de viață. Deși nu prea ai cum să desparți femeia de artistă, totuși, când am ieșit pe ușa muzeului, mi-am propus să o port în inimă, nu pe Maria Callas părăsită, doborată de durere la moartea lui Onassis, ci pe cea proclamată "regina de la Scala", pe artista aplaudată, ovaționată, pe cea care a lăsat interpretări memorabile în "Tosca", "La Traviata", "Turandot", "Aida", "Lucia di Lammermoor" și nu numai...