Baia Mare- vedere din Turnul lui Stefan

M-am mutat în Baia Mare de peste 25 de ani. Cel puțin de cinci ori pe săptămână trec prin centrul vechi, pe lângă Turnul lui Ștefan. Suntem ca niște prieteni vechi, doar că nu ne vorbim. Eu mereu grăbită, el pare că are tot timpul din lume. Ne cercetăm unul pe altul cu privirea și cam atât. Uneori dimineața, alteori după amiaza trec pe lângă el și-i admir silueta; și da...nu m-am plictisit...e acolo pe ploaie, pe vânt, pe ninsoare, pe soare. Se străduiește să facă față tuturor intemperiilor la fel cum și  oamenii se luptă uneori cu întunericul, amărăciunea, înghețul din interiorul lor.  Este emblema, simbolul orașului Baia Mare încă din secolul XV.
În ultimii ani a fost supus unor "cosmetizări". Interior a fost consolidat, scara de acces reabilitată încât poți urca și admira orașul de la aproximativ 40 de metri. 
Nu știu de ce, dar am tot amânat de la o lună la alta urcarea (probabil din diverse motive stupide) până într-o zi când am simțit un grav sentiment de vinovăție. Urcasem în peste opt turnuri în Praga, în cupola lui Brunelleschi din Florența, în turnuri din Budapesta, Viena, Bratislava, Ghent, Paris, Verona, Bergamo, Torino, Varenna, Sirmione, Valencia, Barcelona, Veneția etc. și-l "neglijasem" tocmai pe cel cu care aveam o "relație specială", un fel de "complicitate" prin intersectarea aproape zilnică. Am urcat în turn în aprilie 2017, într-o duminică, în jurul orei 15,00. Nu e deloc obositor. La început sunt câteva scări în spirală, apoi sunt nivele la care mai poți face pauză. Cred că erau aproximativ 12-15 persoane care au mai urcat în acel interval de timp. A fost o zi senină. Am simțit acea bucurie pe care o ai când vizitezi orice obiect de patrimoniu dintr-un oraș european care-și respectă trecutul.
Intararea este liberă...nu trebuie să plătești nimic, în schimb "primești" o amintire care te va însoți tot restul vieții.  

(VI) Gran Teatro la Fenice- Venetia -Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Pentru Andreea, Ciprian și Răducu
Deși nu eram la prima vizită, m-am tot gândit de acasă ce traseu să parcurg pentru doar o singură zi, fiind însoțită și de trei prieteni foarte dragi, astfel încât orele petrecute în Veneția să ne rămână agățate, undeva în suflet, pentru totdeauna. Firește, surpriza cea mai mare a venit de la doi dintre ei, care au venit costumați în haine de epocă, de marchiz, noi ceilalți neștiind nimic. Se pare că uneori, secretele își au și ele farmecul lor...
Am încercat să fac o listă "realistă", cu interioare de clădiri pe care am putea să le includem în intinerar. Printre ele era și "Gran Teatro la Fenice"; tânjeam de mult să intru în clădirea operei. Apoi am renunțat, gândindu-ne că fiind perioada carnavalului, luând în calcul numărul mare de turiști, va fi destul de dificil de ajuns dintr-un punct A într-un punct B, plus cozile la bilete.  Așa că, însoțiți de "cele două personaje" (cei doi marchizi), am pornit să explorăm la pas Veneția, care în acea zi de 18 februarie 2017, pentru noi s-a dovedit a fi cel mai frumos oraș al lumii...
Și totuși, dintr-o străduță în alta, tot fotografiind, ne-am trezit ajunși în față operei venețiene Gran Teatro la Fenice. N-am mai stat pe gânduri și am intrat să întrebăm dacă e posibilă o vizită. Ni s-a spus că putem face un tur singuri, doar cu audioghid, contra a 10 euro biletul. După ce am pășit în sala mare de concert, am rămas pur și simplu "năucă". Deși văzusem imagini prin cărți, albume de artă cu "la Fenice", deși am intrat prin multe săli de concerte din Europa și nu mă așteptam la a mai fi  surprinsă de ceva, ei bine, poate că "năucă" nu este cel mai potrivit termen, dar cam așa m-am simțit.

Campanile di San Marco- vedere de 360 grade asupra Venetiei

"Campanila, înaltă de aproape o sută de  de metri  a tras primul grav semnal de alarmă vestind lumii îmbolnăvirea Veneției". (Ioan Grigorescu) 

Deși am ajuns de mai multe ori în Veneția și chiar dacă este unul dintre cele mai importante obiective turistice, un simbol al orașului, de fiecare dată am ratat urcarea în Campanile di San Marco. Este vorba de acel turn de cărămidă care domină piața, vis a vis de basilica San Marco. Mereu vezi coadă la bilete, însă timpul de așteptare este în medie de 10-20 minute; eu am urcat sâmbătă (18 februarie 2017), în perioada carnavalului când fluxul de turiști este mult mai mare comparativ cu restul anului și cred că a durat peste 20 de minute; Se urcă cu liftul; 8 euro/ persoană. 
Ajuns sus, ai o vedere de 360 de grade asupra Veneției, iar în zilele senine se văd și Alpii. De-a lungul secolelor, turnul (folosit ca punct de observație, clopotniță, far pentru corăbii etc), a fost deteriorat, fisurat, lovit de fulgere, incendiat și a avut nevoie de multe reparații. În 14 iulie 1902 pur și simplu s-a prăbușit; "Campanila, înaltă de aproape o sută de  de metri  a tras primul grav semnal de alarmă vestind lumii îmbolnăvirea Veneției"; într-un secol, orașul s-a scufundat cu 23 de centimetri; autoritățile au decis atunci să refacă turnul la dimensiunile vechi; lucrările au durat circa 10 ani. Doar un singur clopot din cele cinci a mai putut fi salvat. Clopotele inițiale aveau nume, venețienii cunoșteau sunetele fiecăruia și erau trase cu un anumit scop: dacă murea un doge, dacă începea un război, dacă erau incendii, furtună, dacă se apropiau corăbii, dacă erau execuții, sesiuni ale Senatului etc.

Galileo a urcat de multe ori în turn pentru a studia cerul, cu telescopul.

Venetia cu masca - carnaval 2017

"Cei mai de seamă artiști ai vremii au înfrumusețat Veneția cu geniul lor; mercenarii cei mai bine plătiți se luptau pentru ea; cele mai mari puteri împrumutau bani de la ea și îi închiriau corăbiile; iar timp de două secole venețienii, cel puțin dintr-o perspectivă comercială "au fost stăpâni peste splendidul Orient"." (Jan Morris)

Chiar dacă în februarie, la carnaval, poate fi uneori când sufocantă (din cauza mulțimii de turiști) când fermecătoare, când morocănoasă, când romantică, Veneția sfârșește mereu prin a te seduce, întocmai ca o amantă experimentată. Odată intrat(ă) în jocul ei te trezești împins ba pe o străduță mult prea îngustă, ba pe un pod,  ba pe lângă un canal de apă pe care o gondolă plimbă doi îndrăgostiți, ba pe lângă un palat. Pari prins într-un labirint, uneori te mai rătăcești, dar ea îți râde, îți șoptește, tu zâmbești, te mai încrunți și deși nici n-ai plecat încă din Veneția simți că trebuie să te reîntorci cândva...poate în alt anotimp...chiar dacă știi și tu, știe și ea că e "bolnavă", că se scufundă an de an...și totuși, cronicitatea ei încă fascinează, uimește.
De câte ori ajung aici și dau peste o străduță îngustă mai pustie, mă întreb dacă nu cumva pe acolo au pășit cândva, grăbiți sau nu, îngrijorați sau veseli personaje celebre ca Marco Polo, Giorgione, Tintoretto, Titian, Vivaldi, Casanova, Claudio Monteverdi, Antonio Canova, Goethe, Peggy Guggenheim etc..poate că arta a fost și este calea...
"Sunet și culoare" ar putea fi motto-ul zilei de sâmbătă petrecută de mine la Veneția. Tema carnavalului din acest an este: "Creatum: Vanity Af-Fair". Am admirat și fotografiat personaje îmbrăcate în diverse costume de epocă, celebra gondolă "Dogaressa" cu care erau transportați papii, adusă în San Marco special pentru perioada carnavalului, am vizitat Teatro la Fenice, am urcat în campanile di San Marco și am servit o prăjitură cu un pahar de vin "Chianti classico" la restaurantul "Anonimo Veneziano".

Viena- Muzeul ceasurilor -Uhrenmuseum

"Timpul este sămânța universului"...

Chiar dacă nu se poate palpa, nu are gust sau miros, nu-l vezi și nu-l auzi, de-a lungul veacurilor a fost considerat când aliat, când inamic; un "personaj" invizibil, o umbră ce ne însoțește permanent pe noi, cei efemeri. Pentru multe dintre nereușitele noastre, de cele mai multe ori, ne place să credem că principalul vinovat este el, timpul. Mulți au încercat să găsească metode de a-l măsura: după mișcarea stelelor sau a umbrelor lăsate de obeliscuri, cadrane solare, prin clepsidre, lumânări gradate ori ceasuri. Ultimele au evoluat de la dimensiuni mari la inimaginabil de  mici și la mecanisme complexe; nu știu, poate că noi înșine suntem secunde, minute pe harta timpului...cu siguranță, în lume sunt multe muzee dedicate instrumentelor care l-au măsurat; eu l-am văzut pe cel din Viena (Uhrenmuseum) care se află la  aproximativ  cinci minute de Stephansdom, într-o clădire veche, istorică (Schulhof nr. 2). L-am vizitat în noiembrie 2016 și am alocat în jur de o oră; în cea mai mare parte e constituit din două colecții private: ale fostului profesor de fizică Rudolf Kaftan (care a fost o perioadă directorul muzeului) și a scriitoarei Ebner Maria Eschenbach. Cele peste 700 de piese, confecționate în diverse ateliere ale lumii sunt expuse pe trei etaje, în ordine cronologică (începând cu secolul XV), depănând povestea progresului științific, a tendințelor de design în domeniul ceasurilor din diverse epoci. Multe dintre ele încă mai funcționează. Există exponate de dimensiuni mari, mici, foarte mici, piese rare, cu elemente decorative ingenioase, cu mecanisme complexe, pentru toate gusturile; de efect sunt și ceasurile încorporate în tablouri. Într-una din sălile muzeului se poate admira și mecanismul ceasului (700 kg) care în 1699 a fost montat în turnul sudic al catedralei Stephansdom.