30 decembrie 2014

Budapesta la sfarsit de noiembrie 2014 - Piata de Craciun & Expozitia "Rembrandt and the Dutch Golden Age"

"Chipul este un fel de rezumat al omului, atât al trupului, cât și al spiritului său" (Constantijn Huygens)

Despre Budapesta am mai scris. Mă atrage ca un magnet. După câteva luni, un an, doi mi se face dor de ea și trebuie să mă întorc...
Sfârșit de noiembrie 2014: Piața de Crăciun, mult marțipan,  Rembrandt, Opera  pregatită să-l primească pe Moș Crăciun,  proiecții multimedia pe basilica Sf. Ștefan, băieții din strada Pal, Muzeul național maghiar cu pianul lui Liszt. 
Cam asta a fost Budapesta mea pentru aproximativ două zile. Sună bizar, dar varianta scurtă ar fi: artă și mâncare nerecomandată de nutriționiști...
Am fost plăcut surprinsă să văd că din luna august până în noiembrie au avansat atât de mult lucrările la grupul statuar "Kossuth" de langă Parlament. Dacă în vară era expusă doar o statuie, acuma erau ridicate şi restul. Cred ca nu mai durează mult până când ansamblul va fi finalizat.
Tot lângă Parlament a fost creat la subsol un memorial (se coboară pe scări)  în amintirea victimelor masacrului din 25 octombrie 1956, când sute de oameni și-au găsit sfârșitul în această piață. Este emoționant și cred că orice turist care ajunge în zonă îi poate dedica câteva minute.
Un alt grup de statuete pe care doream să-l văd de multă vreme este cel inspirat de cunoscuta poveste a lui Ferenc Molnar: "Băieții din strada Pal".

29 decembrie 2014

Biserici in Viena - Jesuiten kirche - Biserica Universitatii (I)

Nu știu câte biserici sunt în Viena, însă am văzut cel puțin zece care sunt extraordinare din punct de vedere arhitectural atât  exterior, cât mai ales interior. La fiecare vizită încerc să revăd câteva dintre ele și nu încetez să mă minunez și  să mă gândesc la truda cu care a fost zămislit fiecare detaliu.  
În Jesuitenkirche (cunoscută sub numele de biserica universității) am intrat pentru prima dată în urmă cu trei sau patru ani. Este destul de aproape de Stephandome (nu faci mai mult de cinci minute) și se află într-una dintre "cele mai frumoase și bine păstrate zone ale Vienei" .
La sfârșitul lui noiembrie 2014, într-o zi de miercuri dimineața,  am pășit din nou în interior. De la orga răsuna o muzică sublimă, parcă nepământeană. Probabil se făceau repetiții pentru concertele din perioada sărbătorilor de iarnă. Am avut câteva secunde de ezitare. Știam că sunt în Jesuitenkirche, dar parcă nu eram, pentru că am dat nas în nas cu un element de artă modernă.  Un fel de piatră, o rocă artificială care-ți lasă impresia că ar pluti, o lucrare numită "to be in limbo" de 8 m și aproximativ 700 de kg, asamblată din șase părți, goală în interior. Va sta aici, în biserica iezuită, până în 19 aprilie 2015 când va pleca spre o biserică din Germania. Se spune că este un omagiu adus lui Rene Magritte (reprezentant al suprarealismului) de către artiștii de la Steinbrener/Dempf&Huber și ar reprezenta "credința și aspectele sale amenințătoare". 

20 decembrie 2014

"Piotr Anderszewski plays Schumann"...

După ce s-a ridicat de la pian, părăsind  scena în aplauze, am simțit că văd un artist ducând pe umeri ore, luni, ani întregi de muncă, de căutări, de îndoieli, de întrebări, de discuții imaginare cu compozitori dispăruți pentru a afla esența muzicii lor și a o transmite  publicului.
După aproximativ două ore, eu spectatoarea, ascultătoarea, plecam fermecată, încântată de întâlnirea cu Schumann, Szymanowsky și Bach mijlocită de pianistul Piotr Anderszewski  în Konzerthaus din Viena, într-o seară de noiembrie 2014. Interpretarea, expresia feței, degetele lui Anderszewski plutind sau alergând pe alb-negrul clapelor pianului, minunata sală de concert, au făcut ca seara să fie magică.
De data aceasta am stat doar două zile în Viena. Cu o seară înainte, în Konzerthaus a concertat Filarmonica din Viena. Știu că sună ciudat, mulți nu mă vor înțelege, însă am ales să-l ascult pe Anderszewski. Pentru talentul său, pentru rafinamentul său, pentru eleganța și originalitatea interpretării, pentru "că stă luni întregi singur într-o cameră ca să creeze o entitate între el, piesă și pian", pentru originile lui poloneze - maghiare, pentru că a avut curajul și răbdarea să-l "descifreze" pe Schumann, pentru că îl adoră pe Brahms, pentru că a fost protagonist în două documentare pentru ARTE și într-unul pentru televiziunea poloneză.

10 decembrie 2014

Viena - noiembrie 2014 - Muzeul Leopold - Expozitiile temporare: Alberto Giacometti si Arik Brauer


În 26 noiembrie 2014, după ora prânzului, am pornit spre muzeul Leopold să văd expoziția temporară "Modernist Pioneer"  a celui care este considerat cel mai mare sculptor al secolului XX, Alberto Giacometti, artistul perceput pană în 1930 exclusiv suprarealist, care apoi a experimentat și cubismul, iar mai târziu fiind cunoscut pentru "reprezentarea inimitabilă, filiformă a trupurilor, a figurilor omenești. După 1940, pictura a devenit un important mediu artistic pentru Giacometti". A fost o experiență interesantă să mă aflu într-o sală printre figurile alungite, filiforme mai înalte decât mine și să le privesc ochii.   
Citisem din țară că "una dintre lucrările lui Giacometti, "L'homme qui marchee" a fost vandută în anul 2010 la casa de licitații Sotheby's în Londra cu suma astronomică de 74 milioane de euro, cel mai mare preț obținut vreodată pentru o sculptură". 
Giacometti a fost prieten apropiat cu Sartre și Simone de Beauvoir, pe care i-a modelat. Am văzut în cadrul expoziției lucrarea de mici dimensiuni "Capul lui Simone de Beauvoir (1946/47)". Artistul lucra foarte mult noaptea. Simone spunea despre el că "lucra ca un posedat...distrugea și începea din nou; și iar distrugea și iar relua; ar fi putut caștiga foarte ușor bani și renume; dar nu...pentru el ar fi fost ciudat, nu era interesat, fiindcă era captivat doar de arta sa..."

8 decembrie 2014

Velazquez in Viena - Expozitia de la Kunsthistorisches Museum

Articol dedicat colegului meu C.C.  (un mare admirator al lui Velázquez!!!!!)

La sfârșit de noiembrie 2014 am plecat din nou spre Viena. De data aceasta, ținta principală nu era Târgul de Crăciun, ci expoziția temporară Velázquez (28 octombrie 2014- 15 februarie 2015). Cum până în prezent nu am reușit să văd Madridul și implicit Muzeul Prado care deține cea mai mare colecție a pictorului Velázquez, nu puteam să ratez "Las Meninas" ("Domnișoarele de onoare"), unul dintre cele mai enigmatice și mai apreciate tablouri realizate vreodată, care pentru aproximativ patru luni a poposit în Viena .
Intram pentru a patra oară în Muzeul de Istorie a Artei din Viena (Kunsthistorisches Museum). Ultima dată am fost în toamna lui 2013 să văd expoziţia temporară Lucian Freud şi Kunstkammer Wien. De data aceasta urma să vizitez expoziţia temporară  Velázquez.
Nu se pot face fotografii în sălile expoziției.  Am imortalizat doar tablourile din reclama care rula continuu în muzeu.
Expoziția este organizată impecabil. Există broșuri în diverse limbi cuprinzând o scurtă prezentare a lucrărilor expuse, câteva informații generale pe pereții sălilor și un documentar. Se pot admira picturi din Muzeul Prado (Adorația Magilor, Portretul Infantelui Don Carlos, Apollo în Fierăria lui Vulcan, Prințul Baltasar Carlos pe cal, etc.), Galeria Națională Londra (Rokeby Venus, Concepția Imaculată, etc.), Muzeul de Arte Frumoase din Boston, muzee din Berlin, Dresda, Budapesta, Dallas, Valencia, Roma, Florența, Barcelona, Orleans, Sevilla, etc. Există chiar și minunatul tablou monocrom  "Capul lui Appolo" provenit dintr-o colecție privată din New York. Specialiștii spun că este un studiu pentru figura lui Apollo din "Fierăria lui Vulcan".

6 decembrie 2014

Viena la sfarsit de noiembrie 2014

Mulți dintre prietenii și colegii mei de serviciu m-au întrebat: "Iar pleci în Viena și Budapesta?  Ai fost de atatea ori... Ce mai ai de văzut? Mai vizitează și tu  alte orașe..."
Nu am un răspuns clar la întrebările lor; poate că au dreptate...poate că nu...
De data aceasta, Velazquez, Alberto Giacometti, Brâncuși,  Arik Brauer și Rembrandt au fost cei care m-au mânat spre Viena și Budapesta.
Da...am scris corect... Brâncuși...pentru că la muzeul Leopold, în cadrul expoziției "Alberto Giacometti" se poate admira "Muză dormind II". 
Au fost două zile pline în Viena. Am reușit să revăd Stadtpark în culori de toamnă, câteva biserici impresionante, expozițiile temporare "Velazquez" (Muzeul de Istorie a Artei Viena), "Alberto Gaicometti" și "Arik Brauer" (Muzeul Leopold). 
În 26 noiembrie seara, la Konzerthaus l-am ascultat pe pianistul de origine poloneză-maghiară Piotr Anderszewski care timp de două ore a interpretat Schumann, Szymanowski, Bach într-o manieră proprie și elegantă. A fost protagonist în două documentare pentru ARTE: în 2001 "Piotr Anderszewski plays the Diabelli Variations", în 2008 "Piotr Anderszewski Unquiet Traveler" și în 2010 într-unul pentru televiziunea poloneză "Anderszewski Plays Schumann".
Deja in Viena se simțea magia sărbătorilor de iarnă. Multă culoare, miros, dulciuri, celebrul punch vienez, vitrine care de care mai cochete. Piețele de Crăciun erau deschise. Despre ele s-a scris și spus atât de mult încât nu mă simt capabilă să mai adaug și eu ceva. Aș spune doar că, accesoriile care îmbracă orașul  de sărbători sunt cam aceleași de câțiva ani de zile. Las imaginile să vă introducă în atmosfera fermecătorului oraș austriac, în special pe cei care nu ați ajuns niciodată in Viena în această perioadă a anului.   

18 noiembrie 2014

Septembrie in Italia- Bergamo (V)

Cum în Bergamo ne-am propus să stăm doar o zi si jumătate (înainte de a pleca spre aeroport) nu ne-am făcut planuri prea îndrăznețe. Bergamo e împărţit în două: oraşul nou, orașul de jos (Citta Bassa) şi oraşul vechi, orașul de pe deal (Citta Alta) cu ziduri vechi construite de venețieni. Ne-am gandit că cea mai mare parte o vom petrece în oraşul vechi însă nu ne-am stabilit clar nişte obiective. Citisem de acasă că Accademia Carrara, una dintre cele mai importante galerii de artă cu peste 2000 de picturi din secolele XV-XVIII (pe care mi-aș fi dorit să o văd) este încă în renovare. Cu siguranță va fi redeschisă publicului înainte de expoziția universală  care va fi găzduită de Milano începând cu luna mai 2015. Totuşi, câteva dintre lucrările Accademiei Cararra sunt găzduite temporar în Palazzo della Ragione, în oraşul vechi.
Din Milano, unde am avut baza, am ajuns la Bergamo cu trenul în aproximativ o oră. Ne-am cazat în apropierea gării și iată-ne că în 15 septembrie am pornit să explorăm orașul în care s-au născut pictorul renascentist Lorenzo Lotto și celebrul compozitor Gaetano Donizetti. Din Citta Bassa am luat-o la pas până în Citta Alta (orașul vechi). Se poate urca și cu funicularul, însă noi am optat pentru varianta pe jos. Din zona de unde se poate lua funicularul, am  cotit stânga și am urcat pe scări până în Vialle delle Mura. Am făcut o pauză ca să admirăm frumoasa panoramă a orașului. De aici nu mai e mult și ajungi în centrul istoric, in Piazza Vecchia (inima orașului vechi) și Piazza del Duomo.

10 noiembrie 2014

Septembrie in Italia - intre Como si Bellagio - Vila Melzi (IV)

"Pentru a face o fotografie trebuie să-ţi aliniezi capul, ochii şi inima." (Henri Cartier Bresson)

Duminică dimineaţă - 14 septembrie 2014. Din nou în gara centrală din Milano; primul tren cu care ne propusesem să plecam spre Como l-am pierdut. Sunt dese trenurile spre Como, aşa că l-am luat pe următorul. În acest gen de excursii, orice ora irosită o simţi mai tarziu cand ai vrea să zăboveşti mai mult într-un loc şi nu mai ai minute...
În Como mi-a plăcut catedrala; atat exterior cat şi interior. Fiind duminică, feriboturile rapide circulau mai rar. După ce ne-am învartit prin Como, am luat prima cursă rapidă şi în jurul orei 15.00 am ajuns în Bellagio, acel loc pe care toate publicaţiile, topurile, ghidurile turistice îl numesc "perla lacului Como". Şi da...în Como nu ţin neapărat să mă întorc (dar nu mi-ar displace să revin)...însă în Bellagio trebuie să mai ajung măcar odată; poate primavara sau poate din nou toamna, în septembrie. Stau în faţa calculatorului neputincioasă, fiindcă nu ştiu cum să descriu Bellagio. Străduţe înguste pe care urci, cobori, iar urci, iar cobori, turişti, magazine, restaurante cochete, culoare, lac, munte, feriboturi, şalupe care vin şi pleacă. Şi apoi Villa Melzi. O găseşti repede. Sunt indicatoare, mergi pe langa lac.
Villa Melzi nu se vizitează în interior. Se pot vizita grădinile şi cateva anexe. Complexul a fost realizat între 1808 şi 1810 de omul politic Francesco Melzi d' Eril (1753-1816), vicepreşedinte al Republicii Italiene sub Napoleon. Nu mi-am putut imagina că o grădină poate fi astfel întreţinută; atat de curată, mult, foarte mult verde; flori, nuferi, statuete, o mică gradină orientală. Ceea ce era candva orangerie s-a transformat într-un muzeu cu vestigii istorice importante de pe vremea lui Napoleon. M-am aşezat pe o bancă în apropierea statuii lui Dante şi Beatrice, langă monumentul alb-azuriu  atat de îndrăgit de Franz Liszt;  am stat cateva minute privind lacul şi munţii. Poate fi un pic apăsătoare atata frumuseţe. Părea ireal. Parcă nu-mi venea să cred că sunt acolo, în acea zi de septembrie caldă, senină,  în acele clipe, în acea felie de timp. Şi totusi eram...

3 noiembrie 2014

Septembrie in Italia - Lacul Como -Lenno - Villa del Balbianello (III)


Sunt genul de turistă (probabil naivă) care e în stare să viziteze un loc doar pentru o anume statuie, memorial, un anume tablou, un anume peisaj văzut într-o fotografie, într-un documentar...
De data aceasta, spre Lenno m-a trimis "un sărut". Nu mi-am imaginat, cu câtțva ani în urmă, că voi ajunge în locul acela în care "Anakin" (Hayden Christensen)  a sărutat-o pe prințesa "Padme" (Natalie Portman) în celebrul film Star Wars (Războiul stelelor)- Atacul clonelor. Era la Villa del Balbianello cu vedere spre lac, cu o gradină ireal de frumoasă...Atunci nu știam unde au fost filmate scenele respective, dar mi-au rămas întipărite  în minte... Am aflat cu câteva luni în urmă și astfel, Villa del Balbianello a contat într-un procent foarte mare în hotărârea mea de a vizita Lacul Como. Loggia vilei s-a văzut în film în toată splendoarea ei atunci când, dimineața, Anakin, îndreptat cu fața spre lac, i-a spus lui Padme să nu plece, ca prezența ei îl neliniștește și că a visat-o pe mama lui că suferă. Pentru mine a fost memorabilă scena.
In ghiduri se spune că este vila cu cea mai frumoasă vedere spre lac. Nu știu daca e chiar așa. M-aș feri, la lacul Como, să fac clasamente de genul "cel mai" sau "cea mai".  Timpul mi-a permis să vizitez trei vile, și pot spune că pe toate trei le-am îndrăgit în aceiași măsură. Mi-au oferit priveliști spre lac de neuitat. Cu siguranță, loggia este inima villei del Balbianello...Pe terasa, în vilă sau în grădinile ei s-au filmat scene în Casino Royale (cu Daniel Craig), A month by the lake (1995), Jackpot (cu Adriano Celentano), La Certosa de Palma (o miniserie italiană), Piccolo mondo antico (cu Alida Vali).
De la Varenna până la Lenno am făcut aproximativ 45 de minute cu battello, vaporașele care merg mai lent (există și varianta de feriboturi rapide - servizio rapido).
Cum am zăbovit cam mult în Varenna, mi-a fost teamă că până ajungem la Lenno, vom găsi vila închisă.

22 octombrie 2014

(V) "Teatro alla Scala" din Milano - septembrie 2014 - Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

"Numai arta este utilă. Credințe, armate, imperii, atitudini - toate acestea trec. Numai arta rămane; numai de aceea este de prețuit, fiindcă durează. [...] Arta, în consecință, avand întotdeauna ca fundament o abstracție a realității, încearcă să recupereze realitatea idealizand-o." (Fernando Pessoa) 

Aproximativ o oră m-am învârtit printre portrete, obiecte, documente, busturi, măști mortuare, instrumente muzicale ale compozitorilor sau artiștilor dispăruți, însă atât de prezenți și vii în lumea muzicală. Ideea unui muzeu în "Teatro alla Scala" din Milano s-a născut în anul 1911, iar inaugurarea oficială a avut loc în 8 martie 1913. 
In 13 septembrie 2014, mi-am împlinit un  vis mai vechi, acela de a intra în "Teatro alla Scala" din Milano. Până să ajung în foaier, unde erau foarte mulți turiști, am trecut pe lângă un perete plin cu afișe vechi ale reprezentațiilor. In auditorium, unde au loc spectacolele, nu am putut intra, fiindcă erau repetiții la Don Quijote (Don Quixote), însă am privit pe  geam câteva minute. Sala în sine, scaunele roșii, candelabrul, artiștii baletului îmbrăcați în costumele de scenă, (aflați probabil la o repetiție finală) mi-au lăsat o amintire de neuitat.  Cu imaginea balerinilor în minte și a costumelor frumos colorate, am pornit să vizitez muzeul. Poate cel mai bun mod de a-l parcurge este să ai alături un ghid. Dar chiar și fără, poți înțelege ce reprezintă sau ce vrea să sugereze fiecare sală. Te întâlnești cu câteva portrete și un bust al celebrei soprane Giuditta Pasta, cu pianul lui Verdi, a lui Franz Liszt, cu portretul Adelinei Patti, al lui Giuseppe Piermarini (arhitectul Scalei din Milano), cu bustul lui Caruso. Sunt expuse  diverse obiecte de scenă, bijuterii, portrete în miniatură și chiar pumnalul pe care Napoeon I  i l-a dat cadou Giudittei Pasta, în Paris. Intr-una din camere se află o pianina mică ("a rare spinet"), care are deasupra clapelor inscripția "mâini nepricepute să nu mă atingă", iar în partea de sus o pictură în care e reprezentată Judith cu capul lui Holofernes, primind o procesiune de femei cântând la instrumente.

10 octombrie 2014

Septembrie in Italia - Varenna si Villa Monastero (II)

A doua zi după ce am ajuns în Milano, am pornit cu trenul din gara "Centrale" spre Varenna. Doar o oră și ajungi într-unul dintre cele mai frumoase sate de pe lacul Como. Nici nu știu dacă ar trebui să scriu ceva sau pur și simplu să las imaginile să curgă...E greu să amesteci vocalele și consoanele într-o povestire despre Varenna. Voi spune doar că, de la gară nu faci mai mult de cinci minute până la stația de feriboturi (battello, servizio rapide, servizio autotraghetto), de unde poți pleca să explorezi lacul. Inainte de a pleca spre Menaggio, Bellagio, Tremezzo sau Como, cred ca Varennei merită să-i alocăm măcar câteva ore, în cazul în care nu se poate o zi întreagă. Liniștea, combinația dintre munte și apă, străduțele înguste, vegetația, un pahar de vin sau o cafea la una din  terasele de pe malul lacului, te vor face să te întrebi de ce n-ai vizitat Varenna până acuma.  Punctele de atracție sunt: Villa Cipressi, Villa Monastero și Castello Vezio. Eu am vizitat doar Villa Monastero. Se poate admira atât grădina, cât și interiorul vilei.  Citisem că a fost construită "pe o fostă manastire care a fost desființată în secolul al XVI-lea, din cauza comportamentului desfrânat al călugărițelor." Grădina, care se întinde pe doi kilometri, cât și priveliștile din grădină spre lac, sunt de neuitat. Imi doresc ca în următorii ani să mai ajung în zonă cel puțin odată. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vila, având pe rând mai mulți proprietari, a suferit diverse transformări. In interior sunt panouri informative despre unul dintre proprietarii vilei, Marco de Marchi (1872-1936), naturalist, filantrop, colecționar. Sunt prezentate publicului câteva imagini ale grădinii din timpul epocii de Marchi. In 1939, el a donat statului vila pentru totdeauna, cu condiția ca aceasta să devină muzeu, un centru cultural. Drept urmare, în 1940 ea a fost deschisă publicului.

6 octombrie 2014

Septembrie in Italia (I)

În după amiaza zilei de 10 septembrie am ajuns la Milano. Aveam niște temeri în ceea ce privește vremea, plus că citisem multe recenzii nefavorabile despre Milano. În timpul zborului dintre Cluj și Bergamo mă gandeam dacă am făcut alegerea potrivită, mai ales că înainte să-mi achiziționez biletele de avion aveam în minte trei trasee "teoretice"  pentru această toamnă: Florența (și zona de langă), Zaragoza - Madrid sau zona Milano. După cateva zile de frămantări, m-am hotarat: zona Milano. Și pană la urmă s-a dovedit a fi o alegere inspirată...N-am prins nici o picătură de ploaie, iar zona este fermecătoare. Am luat biletele doar cu o lună înainte, așa că nu prea am avut timp să-mi pregătesc în detaliu traseul, dar mi-am zis că oricum, excursia va fi una de prospectare a zonei, care potrivit ghidurilor turistice părea interesantă, ofertantă.  Baza am avut-o (cinci zile) in Milano, iar ultimele două nopți în Bergamo. După ce ne-am cazat la hotel, fiind trecut de ora 17.30, am plecat cu metroul spre domul din Milano, care probabil reprezintă punctul zero pentru orice turist. Am admirat detaliile construcției și ne-am învartit în zonă aproximativ doua ore. Magazine de top, cerșetori, restaurante de lux, clădiri moderne de birouri, înghețată delicioasă...un oraș al contrastelor. După ce "am simțit pulsul orașului", mi-am zis: îmi place Milano. Am avut acea senzație de oraș puternic financiar, un amestec de nou și vechi. Orașul e în plină forfotă pentru că, anul viitor, va fi gazda expoziției universale care are ca temă" Hrănirea planetei, energie pentru viață" ( 1 mai - 31 octombrie 2015). Seara am încheiat-o în zona Garibaldi unde am servit niște spaghete delicioase.

30 septembrie 2014

Zile de august in Budapesta

August 2014- plecam spre Budapesta şi eram nerăbdătoare să revăd oraşul.
De multe ori mi s-a reproşat că în (mini) vacanţe am planuri ambiţioase, programe prea încărcate, lista cu muzee este prea lungă, că fac prea multe fotografii, merg prea mult pe jos.
Aşa că, în vara aceasta am încercat să fiu o turistă mai puţin "toxică", să nu "absorb" tot felul de lucruri inutile, fără de care poţi trăi (cum ar zice  unii), o turistă care să se relaxeze, să se plimbe fără ţintă. M-am străduit...dar cred ca nu prea mi-a ieşit. 
Cum soarele a fost generos în cele 3 zile şi jumătate, intimidând cei caţiva nori care şi-au făcut prezenţa într-una din după amieze, am profitat din plin să descopăr la pas cat mai mult din oraş. Merită efortul, pentru că, "vizual",  Budapesta este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei.
Două dimineţi m-am învartit în zona Parlamentului. Coboram la staţia de metro Kossuth Lajos ter, treceam pe lânga podul cu prim ministrul Imre Nagy, privind turiştii care se chinuiau să găsească unghiul bun pentru o fotografie, amuzându-mă că, la fel am procedat şi eu,  apoi după câţiva zeci de metri salutam statuia preşedintelui american Ronald Reagan, care nu scapă din ochi monumentul dedicat armatei ruseşti,  treceam pe lânga noul şi controversatul memorial al victimelor ocupaţiei germane, savuram o cafea aromată la "espresso embassy" şi reveneam la Parlament. Zona e ca un magnet pentru turişti.  Parlamentul e renovat în exterior şi e o splendoare să-l priveşti atât ziua, cât şi seara când e luminat. În jurul lui au apărut câteva statui noi, grandioase, şi încă vreo doua sunt în lucru. Urma apoi o plimbare de-a lungul Dunării, pe langă emoţionantul memorial "Shoes on the Danube", dedicat evreilor ucişi de mişcarea "Arrow Cross" în cel de-al doilea război mondial. Victimele erau aliniate, obligate să-şi scoată pantofii,  împuşcate, trupurile cădeau în Dunăre, pantofii rămaneau...acest lucru încearcă să-l sugereze cele 60 de perechi de pantofi de fier creaţi după modelul celor din anii 1944.

25 iunie 2014

Prin muzeele lumii - Rodin, Paris

După ce am vizionat (în acest an) Camille Claudel (1988), L'historie d'Adele H (1975) cu Isabelle Adjani și A Thousand times good night (2013), Camille Claudel 1915 (2013), Copie Conforme (2010)  cu Juliette Binoche, m-am întrebat, cât de solicitant poate fii să interpretezi rolul unei femei puternice și fragile deopotrivă, a unei femei aproape sfâșiată în lupta dintre rațiune și pasiune, cu visuri de amor făcute țăndări... In mod cert, facil nu poate fi.
Ce destine... sculptorița Camille Claudel și Adele (fiica lui Victor Hugo), două tinere talentate, educate, inteligente,  sfârșesc în a-și petrece cea mai mare parte a vieții lor într-un ospiciu: prima timp de 30 de ani, iar cea de-a doua 40.  Interpretarea lui Adjani în "Camille Claudel" ar merita toate premiile din industria cinematografică. E ca și când, la început, soarele s-ar juca cu tine și te-ar mângaia cu razele lui; după o vreme, simți pe obraji câteva picături calde de ploaie pe care ai fii tentat să le ignori; urmează  furtuna, iar la final...înghețul...Cred că inima, sufletul și mintea lui Camille, au cunoscut toate anotimpurile iubirii pe parcursul relației cu Rodin.
Cei care au citit/auzit  despre tulburătoarea poveste de iubire dintre Rodin și Camille Claudel, vor înțelege  de ce am recurs la această introducere.
Dacă Camille nu s-ar fi "intersectat" cu Rodin, n-am mai fi avut privilegiul să privim "Vârsta maturității" și "Clotho", două dintre cele mai admirate lucrări din muzeu ale sculptoriței, n-am mai fi avut acele filme artistice și documentare care analizează în detaliu lucrările lăsate  umanității  și amorul dintre cei doi,  n-am mai fi citit minunatele cărți: "Une femme" de Anne Delbee și “Pasiunea la patru mâini”  a lui Bernard Lehembre.
Despre felul în care Juliette Binoche a dezvăluit-o publicului pe Camille Claudel, cred că s-ar putea scrie pagini întregi, s-ar putea face studii, s-ar putea preda la facultățile de arte teatrale și cinematografice. De la un film la altul, Binoche devine o actriță tot mai complexă, profundă, ce uluiește prin jocul actoricesc. 

Redau mai jos  materialul despre  Muzeul Rodin, pe care l-am scris în 2010 și l-am postat la link-ul http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/muzeul-rodin

Poate că azi, la o distanță de patru ani, l-aș fi scris altfel.

7 aprilie 2014

(IV) Viena: Musikverein, Konzerthaus, Opera -Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Viena este primul mare oraș  pe care l-am vizitat cu ani în urmă, în afara teritoriului  țării noastre. Doar două zile, care însă, m-au bulversat atat de tare, încat săptămani întregi am tot privit la fotografiile pe care le făcusem în  fermecătorul oraș austriac. De atunci am revenit în Viena cel puțin  odată pe an. Nu mai țin evidențe, nu mai număr drumurile, zilele sau orele petrecute acolo, ci depozitez în minte și în suflet amintiri: străzi, clădiri, palate, biserici, tablouri,  chipuri, flori, mirosuri, sunete, gustul unei cafele sau al unei prăjituri delicioase. Cum muzica a fost și va fi mereu asociată cu Viena, n-am putut să stau deoparte și să nu vizitez cel puțin trei clădiri de renume mondial, în care s-au perindat cei mai apreciați dirijori, artiști virtuoși sau legende ale jazz-ului: Opera din Viena, Musikverein și  Konzerthaus.

1. Musikverein este cunoscută în special pentru concertul de anul nou al filarmonicii din Viena. An de an, timp de aproape două ore, valsurile, polcile sau mazurcile familiei Strauss, momentele sublime, magice de balet, fascinează milioane de telespectatori. Nu e deloc simplu să fii în sală în timpul concertului.  E o intreagă procedură. Cum intuiția mi-a șoptit că nu sunt șanse să particip vreodată la eveniment, mi-am zis că aș putea să mă  amăgesc cu o vizită ghidată în interiorul  clădirii. Ideea s-a materializat în vara lui 2011. Ne-am "lipit" de grupul (în mare parte format din japonezi) cu ghid în limba engleză. Ni s-a relatat instoria clădirii, a încăperilor,  s-au spus cifre, detalii tehnice in timp ce treceam prin hol, prin Magna Auditorium din Glass Hall, prin Sala Brahms și în final ajungand la celebra Großer Saal. Sala de concert cu o acustică impecabilă, are o capacitate de peste 2000 de locuri din care 300 in picioare. In momentul cand am pășit în sală, impactul nu a fost cel așteptat. Este o mare diferență  între  ceea ce se vede la televizor și senzația pe care o ai în sala goală, fără dirijor, fără filarmonică, fără public, fără flori. Statuetele aurii din stanga și din dreapta lasă o impresie de kitsch. In timpul transmisiei se filmeaza sub un anumit unghi, încat sala pare enormă. In realitate e destul de mică, de intimă. Probabil, cand  candelabrele sunt luminate, cand sala e ornată cu flori, cand simti agitatia și emoția publicului de dinaintea concertului, impactul vizual e altul. Să nu uitam însă că, pentru o sală de concert, definitorie este acustica; și... într-adevar, toți cei care au ascultat muzica în sala mare din Musikverein spun ca "acustica intrece toate așteptările". Chiar și spațiul gol de sub podeaua de lemn contribuie la calitatea sunetului. (Aș minți dacă nu aș recunoaște că i-am invidiat "un pic" pe cei care au avut șansa să fie prezenți în sală, în 2008, la concertul aniversar sustinut de Filarmonica din Berlin - 100 de ani de la nașterea lui Karajan).  Ghida ne relata că în zilele imediat urmatoare concertului de anul nou, turiștii care vizitează Musikverein își pot lua, la plecare, ca suvenir, din florile care au impodobit sala în timpul spectacolului.

28 februarie 2014

Anonimo Veneziano

Zilele trecute am revăzut Anonimo Veneziano (1970). Un film cu trei personaje: o ea, un el și Veneția. Ea, o femeie matură, care-și mai păstrează încă frumusețea, iar el un muzician neîmplinit. Visase să devină asemeni lui Von Karajan, însă a ajuns doar primul oboi în "Teatro La  Fenice di Venezia". Pe langă dialogul și frămantarile interioare ale celor doi, veți călători virtual  printr-o Veneție de acum patruzeci și patru de ani.  Citisem undeva că Dumitru I. Suchianu ar fi scris despre film, prin 1972, in Romania literară, astfel: "De vreme ce el moare, de vreme ce Venetia moare, de vreme ce ea, iubita lui, este pierdută pentru el - compozitorul venețian se va pierde și el în  lumea anonimă a morților...O scurtă întalnire de-a lungul unei Veneții tot atat de frumoase ca iubirea și moartea."
In aceasta perioadă, datorită carnavalului,  Veneția este pe buzele multora.
Nu-mi explic de ce, dar nu mi-aș imagina Venetia fără Santa Maria della Salute. De fiecare dată cand ajung în lagună, încerc să-mi fac timp să urc pe podul academiei de unde să-i privesc silueta cateva  minute.
Ioan Grigorescu spunea atat de frumos: "Nu știu cine i-a cobit Veneției moartea, dar judecand după circulația pe drumurile ce duc spre Serenissima Republică, putem spune că orașul condamnat știe să-și ascundă agonia". 
In 2010,  am reușit să ajung acolo în perioada carnavalului, doar  pentru o singură zi. Zic că e bine și o zi, decat sa nu fi fost deloc.
Ce mi-a rămas in minte? Poate un apus de soare splendid peste Grand Canale văzut din vaporetto, două domnițe în rochii de epocă, cu peruci voluminoase și accesorizate, servind o ceașcă de cafea la Caffe Florian, făcandu-și confidențe numai de ele știute,  gondole suple, dar supraîncărcate cu  doamne și domni costumați în personaje colorate, care mai de care mai sofisticate. Chiar dacă erau mulți turiști, aglomerație, forfotă, măști care așteptau să fie fotografiate,  deși am nimerit pe o străduță îngustă și n-am mai  reușit să mă întorc, trebuind să merg cu mulțimea cot la cot pană la capătul ei, atmosfera e una cu totul specială. Cred că cel puțin odată în viață, Veneția merită văzută și cu mască...

24 februarie 2014

(III) Casa Municipala Praga (Municipal House) - Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Despre Casa Municipala (Municipal House) se spune că este "cea mai spectaculoasă clădire Art Nouveau din Praga și una dintre cele mai importante clădiri istorice din întreaga țară". Trecusem de câteva ori pe lângă ea, admirasem exteriorul, în special mozaicul, scena semicirculară "Aphoteosis of Prague" (Karel Spillar) și balconul circular (accesibil de la etajul I, din Sala Primarului), însă nu-mi găsisem timp și pentru o vizită în interior. Așa că, în vara lui 2010, aflându-mă din nou în Praga pentru vreo trei zile, m-am înscris la un tur ghidat. Nu voi plictisi cititorul cu detalii tehnice referitoare la interior, fiindcă  ele se pot citi pe site-ul oficial http://www.obecni-dum.cz/en/
Vreau doar să subliniez că Municipal House se găsește în centrul istoric și a fost construită pe locul unde cândva (pe la 1485)  era o reședință regală  care apoi a fost abandonată câteva secole.
Pictori și sculptori renumiti de la inceputul secolului trecut si-au adus aportul la finalizarea acestei minunate și rafinate clădiri, în fața căreia, orice turist se oprește cel puțin câteva minute pentru a o admira.
Municipal House rămâne în mintea și  sufletul cehilor ca locul în care a avut loc un eveniment semnificativ pentru ei -  Declarația de Independență a Cehoslovaciei, octombrie 1918.

11 februarie 2014

(II) Palatul Muzicii Catalane (Barcelona)-Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet


Mereu am considerat că simplitatea înseamnă eleganță. Pe vremuri însă, lucrurile stăteau altfel. Unele clădiri conțineau foarte multe detalii, unele mai complicate decat altele, atat la exterior cat și la interior. Cu trecerea anilor, mi-am impus să nu judec nici un stil arhitectural, ori care ar fi el, și să respect tendințele din perioadele respective. Concluziile, denigrările sau aprecierile le-am lasat în seama criticilor de artă, în timp ce eu m-am hotarat să cred în celebra maxima a lui Ludwig Hevesi inscripționată pe clădirea Secession din Viena: "fiecărei epoci arta sa- artei libertatea sa". Mă bucur de fiecare construcție veche (palat, lăcaș de cult, biserică, etc.) care a scăpat teafără de bombardamentele din timpul războaielor și care a putut fi renovată. Fostul președinte Bill Clinton scria că, de-abia dupa ce a vizitat magnifica catedrală din Köln a înțeles "de ce pilotii aliați din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial își riscau viața pentru a evita distrugerea ei zburand la mică înălțime, în tentativele lor de a nimici podul de cale ferată de peste Rin, situat în apropiere".  
Cum ar fi arătat orașele lumii dacă toate clădirile ar fi fost la fel, dacă nu am fi avut o diversitate de stiluri arhitectonice? Cu siguranță...ar fi fost plictisitor.
Prima întalnire cu Barcelona a fost în 2007. Cum "m-am îmbolnăvit" de dor de Barcelona, singurul antidot a fost încă o vizită. Așa că, în 2009 am revenit (și m-am întors tot nevindecată). De-abia la cea de-a doua vizită am  reușit să văd Palatul muzicii catalane (Palau de la musica catalana). Nu am fost la un spectacol (ceea ce probabil voi face la o urmatoare vizită), ci am optat pentru un tur ghidat care durează aproximativ 50 de minute. 
Palatul se gasește în zona centrală, în cartierul La Ribera, printr-un labirint de străduțe. Din nefericire, este sufocat de clădirile din jurul lui și e destul de dificil să îl pozezi. Unii spun că este o capodoperă, o bijuterie a stilului Art Nouveau catalan, alții spun că e o cladire încărcată cu detalii inutile.

27 ianuarie 2014

(I) Opera din Budapesta- Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

In ultimii ani, prin călătoriile mele, am văzut câteva dintre cele mai renumite clădiri din Europa care găzduiesc ceea ce se cheamă artă la cel mai înalt nivel, artă pură: concerte de muzica clasică, spectacole de operă sau de balet. Unele doar la exterior, altele le-am vizitat și în interior.
Nu voi face un top. Fiecare dintre ele este specială, are o istorie, o poveste, o arhitectură a ei.
Voi însoți amintirile mele cu imagini doar de la acele clădiri pe care le-am vizitat și în interior. Ca exterior sunt mult mai multe. 
Fiindca ajung rar în București, marele meu regret este ca până în momentul de față nu am reușit să ascult și să văd un concert în Ateneul Roman, ci doar virtual prin intermediul site-ului Festivalului "George Enescu" și al televizorului. Am vizitat Ateneul o singură dată și pot spune cu mandrie și sinceritate că, vizual, sala de concerte este la nivelul  oricărei alte săli consacrate din Europa. Cel puțin, așa o vede provinciala din mine. Când am privit marea frescă, am trecut prin acea stare de beatitudine, de emoție firească, am simțit cum pur și simplu trec în viteză pe langă mine ani și ani de istorie.